Capitolul XXXVII

1.4K 120 10
                                    

Viaţa te coboară. Viaţa te ridică. Viaţa îţi dă palme când te aştepţi mai puţin. Viaţa te distruge şi îţi ia totul când te aştepţi mai puţin.

Au trecut deja 3 zile de când tata s-a stins. 3 zile în care i-am plâns neîncetat moartea. Inés îmi spunea că persoanele care ne părăsesc ar vrea ca noi să zâmbim şi să fim fericiţi, dar nu putem fi fericiţi ştiind că am fost lăsaţi în urma lor, ştiind că am rămas singuri. Aş fi vrut să îl cunosc mai bine. Să ştiu ce îi plăcea, ce nu îi plăcea, dar departe de aceste lucruri neînsemnate, aş fi vrut să îmi spună de ce ne-a părăsit, de ce nu ne-a mai căutat, ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar totul e în zadar, el a plecat şi a lăsat în urmă toate aceste întrebări şi regrete.Pentru am avut tot ce mi-am dorit,un părinte alături de mine,care să mă iubescă.

El nu a fost lângă mine de-a-lungul vieţii mele, nu a fost părtaş la naşterea mea, nu a fost lângă mine când eram bolnavă, când eram singură noaptea în timpul unei furtunii, nu a fost acolo să mă salveze când am început să lucrez în bordel, dar în ciuda acestor fapte, mi-a salvat viaţa, şi-a dat viaţa pentru mine. M-a iubit atât de mult încât şi-a dat viaţă pentru mine! M-a iubit până la ultima sa suflare.

Regreta că nu ne-a fost alături şi poate a murit cu acest regret, dar nu a murit trist, a murit fericit că şi-a văzut fiica, fericit că şi-a îndeplinit datoria de părinte, fericit că îşi va revedea iubirea vieţii.

Îmi ridic capul spre cer. Cerul e senin. Soarele îmi mângâie obrajii. Poate ei mă privesc acum. Le zâmbesc, crezând oarecum că ei sunt acolo şi au grijă de mine.

Îmi continui drumul spre cimitir. Aveam nevoie de timp, aşa că am rămas încă puțin singură. Adrian s-a ocupat de înmormântarea tatei, la fel ca de arestarea lui Nicholas, a Rebecăi şi a lui Madame Rose după ce ziua aceea.

Madame Rose insistă să îmi vorbească încă de atunci, însă nu am fost pregătită să îi vorbesc.

Drumul se termină la porţile cimitirului ce mi se deschid în faţă. Păşesc înăuntrul cimitirului. Merg printre morminte până la locul unde va fi îngropat tata,în dreapta mormântului mamei.Măcar după moarte vor fi împreună. Mai mulţi oamenii sunt deja aici, iar în faţa lor e preotul ce vorbeşte.

Merg în dreapta lui Michael, iar el mă priveşte încurajator. Apare şi Inés care mă îmbrăţişează. Privesc într-una sicriul în care e aşezat trupul tatei, iar lacrimi îmi cad pe obrajii. Ochii mă ustură de la plâns deja.

Preotul încheie slujba, iar nişte bărbaţii musculoşi lasă sicriul în groapă. Suspin nevenindu-mi să cred că el chiar m-a părăsit pe vecie. Acoperă cu pământ sicriul. Mă aplec să iau un pumn de ţărâna pe care îl arunc peste sicriu ca un adio.

La final, las florile peste mormântul tatei.

-Acum te vei putea odihni în pace lângă iubirea ta. Adio, tată! Şoptesc şi zâmbesc lăsând o lacrimă să cadă pe obrazul meu, iar apoi peste mormânt.

Mă simt împăcată cu mine pentru că ştiu că îşi va găsi liniştea în sfârşit.

O iau pe Inés de braţ şi ieşim din cimitir alături de Michael.

-Nu, Jolanne, stai! Strigă cineva din spate, iar noi ne întoarcem.

-Ce este, Adrian? Întreb.

Orice s-ar fi întâmplat între noi, îi sunt recunoscătoare pentru faptul că în momentele acestea grele el s-a ocupat de tot.Încă nu le-am povestit lui Michael sau lui Ines despre ce s-a întâmplat,nu am apucat să mai vorbim foarte mult zilele acestea.Ei au fost foarte îngrijorați de starea mea.

Pasăre De NoapteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum