Midnight Circus

Prolog

Drumul era pustiu noaptea. Prin crăpăturile betonului crescuseră plante mici și rădăcini noduroase, făcând mersul o adevărată provocare. De o parte și de alta se întindea pustietatea - câmpuri nesfârșite cu buruieni uscate, culcate la pământ de vântul puternic. Orice Călător știa că dacă urma această fantomă a șoselei, ajungea la un moment dat la porțile Capitalei. Însă drumul nu era deloc simplu, căci poteca șerpuia prin câmpuri și păduri întunecate ce ascundeau nenumărate pericole. Gardieni cu armele încărcate în mâini și dorința de amuzament arzându-le în ochi, capcane guvernamentale și animale sălbatice - acesteaa erau doar puține din ce erau nevoiți să înfrunte curajoșii. Și pentru că mai nimeni nu ajungea la capăt, cei mai mulți alegeau să rămână în relativa siguranță a comunităților ascunse la mici distanțe de drum.

Olive părăsise o astfel de așezare, iar acum rătăcea prin noaptea neagră, cu vântul aspru bătându-i nemilos în față. Hainele ei puține erau prea supțiri ca să o apere, iar mâinile îi înghețaseră pe cuțitul cu lamă lungă. Nu știa la ce distanță era de Capitală, dacă mai avea 2 kilometrii sau 100.

Plecase mânată de nesiguranță, de un sentiment că nu mai aparținea de comunitatea ei. Și de o greșeală. O greșeală îngrozitoare. Voia să fugă cât mai departe, dar obosise de mult. Plecase în zori și nu se oprise nici măcar o dată. Trecuse de câmpiile și pădurile despre care auzise atâtea, urcase un deal și apoi îl coborâse. Nu mergea pe drum, ci se ascundea pe cât putea după tufișurile golașe de pe margine. Ea deja nu mai era o Călătoare. Era o Rătacitoare. Singură, pierdută de semeni și de ea însăși, doar cu stafia unei dorințe legănându-se la marginea minții ei, amenințând-o că va dispărea. 

Trupul îi era înghețat și ostenit, dar ea nu mai simțea nimic. Acum mergea direct pe mijlocul șoselei, împiedicându-se la fiecare pas. Cădea, se ridica, pamele și genunchii în sângereau. Nu se mai putea concentra, nu mai putea fi precaută, nu mai putea gândi. Executa doar comenzi clare. "Mergi!" Și continua să înainteze prin frig.

Doar că nu trecu mult până se prăbuși. Căzu pe asfaltul crăpat, cuțitul zburându-i din mână la câțiva metrii depărtare. Încercă să se ridice, dar coatele îi cedară și obrazul îi lovi violent pământul. Tâmplele îi zvâcneau, iar urechile îi țiuiau asurzitor. Rămase acolo, cu corpul amorțit și cu lacrimile împăienjenindu-i vederea. După ceea ce părură secole, ochii i închiseră și o beznă mai adâncă decât cea de afară o cuprinse.