Mi-am scos telefonul din buzunar, si am cautat prin agenda, gandindu-ma ca unei persoane foarte dragi mie, i-ar prinde bine sa imi auda vocea.
-Da! Dupa cateva momente in care telefonul a sunat, am auzit in cele din urma vocea atat de draga mie.
-Ti-a fost dor de mine, Taylor? Voceam imi era in mare parte incarcata de sarcasm, simplul gand ca intr-o zi sa mi se faca subit dor de el ma scarbea la propriu. Taylor era frumos, recunosteam asta si o sustineam si cu pistolul la tampla, insa personalitatea, caracterul lui, anulau toate caracteristicile fizice. La auzul aceastui nume, Aiden mi-a trimis o privire incruntata. Daca tot ma intreba el a cui e masina, ei bine, se pare ca acum a aflat.
-De unde dracu' ai numarul meu de telefon? Se pare ca lui Taylor nu ii era atat de dor de mine, daca luam in considerare enervarea din voce ce se putea citi cu usurinta.
-Ti-am spus eu ca esti idiot! Iti m-ai amintesti cand m-ai sunat si cica m-ai amenintat sa termin cu totul, altfel ma aleg cu un glont in cap? Ei bine, de atunci idiotule! Ti-am recunoscut vocea mai tarziu si am facut legatura. Apropo de asta, se pare ca inca nu m-am ales cu nici un glont, insa din cate imi amintesc ei, tu ti-ai primit un picior in cap. Am chicotit usor, amintindu-mi de seara trecuta in care i-am distras atentia coreanului timp in care am desfacut sfoara si fata lui inainte sa ajunga inconstient pe podea. Sincer, as vrea sa mai vad asta inca o data!
-O sa iti platesc eu pentru asta Kayla! Si vreau sa stiu unde imi e masina? Daca a patit ceva, daca are o singura zgarietura, te omor!
-Oricum vrei sa ma omori deci nu tine! Incearca si tu ceva mai creativ daca tot ai un creier. Scuze, masina, ei bine a invatat sa inoate cu pestii! Se pare ca si-a gasit drumul in viata! Daca o vrei inapoi, cred ca trebuie sa iei lectii de scufundari daca nu te pricepi deja la asa ceva.
-Te omor! Am indepartat telefonul de ureche in speranta de a nu-mi sparge timpanul, asa zisul tipat amenintator al coreeanului de la celalalt capat al firului.
-In primul rand, te repeti si in al doilea rand, nu tipa la mine! Unul dintre lucrurile pe care le uram cel mai tare pe lumea aceasta era sa se tipe la mine. Pur si simplu, nu am inteles in viata mea, persoanele care tipau in loc sa vorbeasca linistit. Omule, inteleg! Nu trebuie sa tipi la mine, nu sunt nici proasta, nici surda, inteleg!
Eu te-am sunat doar sa iti spun unde iti gasesti masina, iti dai si singur seama unde se afla mai exact. Succes la inotat! Am inchis telefonul, fara sa astept un alt raspuns de la el.
-Doar nu ai de gand sa arunci frumusetea asta de masina in lac, nu e asa? Intrebarea lui Aiden m-a facut sa ma gandesc mai bine la ce am sa fac cu masina.
-Nu o arunc! Mi-ar parea foarte rau pentru ea, doar ca am vrut sa il sperii pe Taylor si chiar am reusit! Din cate am vazut tine destul de mult la masina asta.
Aiden a parcat masina in apropierea unui pod. E fantastic felul in care ratam atat de multe lucruri frumoase din neatentie. E fascinant faptul ca niciodata un lucru, un om sau un loc nu arata la fel, ori de cate ori l-ai privi. Apa albastra, insotita de micile unde provocate de adierea vantului, ofereau lacului o imagine linistita si relaxanta. Am coborat din masina, lasand cheile in contact, cu parere de rau. Imi placea masina acesta, o iubeam de-a dreptul, dar pana la urma era doar un obiect. Adevaratul sentiment de iubire era adresat baiatului din fata mea ce contempla imaginea lacului. Abia astept ca toate acestea sa ia sfarsit pentru a-mi da masca jos si a fi eu insami cu el.
-Mergem? Aiden s-a intors cu fata spre mine, adoptand un zambet bland. I-am raspuns afirmativ, printr-un simplu gest al capului. Nu puteam sta prea mult prin preajma pentru ca era posibil ca Taylor sa apara din clipa in clipa, iar eu nu voiam sa dau ochii cu el.
Mergeam in liniste, de-a lungul lacului, unul langa celalalt. Desi nu spunea nimic, Aiden parea foarte fericit, insa mie imi era relativ imposibil sa determin cauza fericirii lui. Locul in care ne aflam acum nu era foarte departe de casa mea, insa acum regretam ca nu am venit aici mai des, luand in considerare peisajul. Mana lui Aiden a atins-o usor pe a mea, ca in cele din urma degetele sale sa se imbine perfect cu ale mele. Nu mi-am retras mana, nu am protestat, nu am spus nimic. Am continuat sa mergem asa, tinandu-ne de mana pana acasa. Trebuie sa recunosc ca mi-a lipsit asta foarte mult.
Aiden si-a luat masina si a plecat, iar eu am ramas singura in fata casei. Din cate se pare Erik s-a intors deoarece masina lui era aici, prin urmare, cel mai probabil o sa isi continue interogatoriul de aseara, ceea ce ma facea sa imi doresc sa plec si sa ma arunc in lac, numai sa nu il aud.
Am intrat plictisita in casa, lasandu-mi tenesii negrii la intrare.
-Tocmai te-ai ars! Eric a venit cu un zambet tampit de frate mai mare si mai inteligent, clar foarte inteligent, spre mine, batandu-ma pe umar, iar eu nu intelegeam la ce se refera.
-Kayla Aderson, in ce te-ai bagat? Confuzia mea a luat sfarsit in momentul in care l-am vazut pe tata care se uita la mine cu o privire nu tocmai prietenoasa. Repet, frate mai mare si inteligent. De ce parintii aveau obiceiul sa iti spuna tot numele atunci cand faceai ceva rau?
-I-ai spus tatei? L-am intrebat aparent calma pe Erik desi voiam sa ii rup gatul poate asa ii revenea mintea. Sigur nu revenea, daca il omoram, dar trecem peste! El a dat doar nonsalant din umeri, adoptand o expresie plictisita.
-Kayla, ce tot faci? De ce nu vrei tu sa intelegi ca Emily s-a sinucis? De ce iti pierzi timpul si te pui in pericol degeaba? Fie ca vreti sa credeti fie ca nu, mama voastra a ales sa se sinucida! Intelegeti asta si treceti peste, e momentul sa va continuati viata! Dupa felul in care tata vorbea se pare ca Erik ii spusese deja cam tot ce stia. Uram momentul cand oamenii in care in mod normal ar trebui sa ai incredere te dezamagesc.
-Tata tu ai crezut macar o secunda faptul ca mama s-a sinucis? Nu stiu cine si nici de ce a musamalizat crima dar iti jur ca acum, nimic nu ma mai opreste din a afla! De putine ori in viata mea, am spus ceva cu atata convingere ca acum. Odata ce am ales drumul razbunarii, nu am sa ma abat pana nu ajung la capat, indiferent de consecinte.
-Kayla! Tu ce vrei defapt? Nu vrei sa ai o viata normala? Sa fii fericita? Trebuie sa intelegi ca nu le poti avea pe amandoua! Nu poti avea si adevarul si fericirea! Sfatul meu e sa alegi fericirea pentru ca adevarul te poate ucide. Spusele tatei au facut ca profilul criminalului sa se schimbe brusc in mintea mea, facand loc unor noi suspiciuni.
-Ce tocmai ai spus? De cand iti pasa tie de alegerile mele? Tie nici macar nu iti pasa ce facem cu viata noastra atata timp cat nu iti afecteaza afacerile! De ce nu vrei sa aflu cine e criminalul? De ce sustii cu atata tarie ipoteza sinuciderii? Si cum se face ca tu esti singura persoana care a trecut pur si simplu peste moartea mamei?
In lumea aceasta, exista patru termeni pe care nu ii pot defini, viata, moarte, fericire si oameni.
Ceea ce am constatat de-a lungul timpului e ca oamenii atunci cand se nasc sunt frumosi, sunt perfecti, insa nu din punct de vedere fizic. Fizicul, in opinia mea este irelevant, psihicul, mentalitatea, felul de a fi conteaza cu adevarat. Oamenii se nasc frumosi, insa de-a lungul timpului unii ajung de-a dreptul hidosi. E fantastic sa vezi cum un om creste si se dezvolta in bine sau in rau. Iubesc oamenii! Pentru ca exista atat de multe persoane in lume, atat de diferite si complexe. O mie de ani nu mi-ar ajunge pentru a-i studia, a-i analiza. E fantastic sa vezi cum acelasi sentiment, aceeasi traiere e perceputa diferit de fiecare om. De asta iubesc oamenii, pentru ca sunt atat de diferiti, de unici.
Fericirea? Ce e cu adevarat fericirea? Fie ca esti fericit, fie ca nu, fie ca ai trait bine, inconjurat de oameni extraordinari, fie ca ai trait rau, inconjurat de falsitate, tot in acelasi punct vei ajunge. Tot vei muri intr-o zi!
Viata, moarte? Nu pot spune ce sunt! De-a lungul timpului mari oameni de stiinta, filosofi, profesori sau oameni obisnuiti au incercat sa le defineasca insa nu s-a ajuns niciodata la ceva concret!
Am citit candva un citat care mi-a deschis cu adevarat ochii ''Ne nastem singuri, murim singuri! Restul e doar o iluzie!''
--------------------------------------------------------
Waaa...Capitolul 25? Nu imi vine sa cred ca am ajuns pana aici!😲😲
Ce parere aveti despre capitolul acesta?
Voi ce credeti de spre situatia in care se afla Kayla? 😒😞
YOU ARE READING
Jocul razbunarii
Teen FictionKayla Brown, eleva nouă, de o întunecată indiferență, rece, inteligentă şi însetată de răzbunare, urmărită îndeaproape de criminalul ce i-a ucis mama. Aiden Carter, în aparență un suflet de gheață, rău, impasibil, dar totodată cel mai inaccesibil...
