Jocul razbunarii

Capitolul 9

"Dar in istorie, ca si in viata oamenilor, regretele nu pot indrepta greseala unei clipe. O mie de ani nu pot rascumpara ceea ce ai pierdut intr-un singur ceas."

Stefan Zweig

Aiden inchide si se indreapta hotarat spre marginea drumului, privind in stanga si in dreapta, insa drumul era pustiu.
Cand a ajuns la mijlocul primei banzi, o masina neagra, parcata pe partea stanga a drumului, isi aprinde farurile si accelereaza. Aiden ramane blocat in mijocul drumului, in timp ce masina se indrepta cu viteza spre el.
Asemenea lui, am inghetat. Nu puteam sa gandesc, sa ma misc sau sa spun ceva.
Timpul si-a incetinit cursul, ca si cum lumea exterioara se misca cu incetinitorul, ca si cum timpul s-ar fi oprit in loc.

Masina se afla acum exact in fata lui, iar timpul isi reia cursul obisnuit. Aiden este luat pe capota, si trantit in spatele masinii. Era inconstient si puteam observa firisoarele stacojii care i se prelingeau pe fata.

Am deschis larg ochii si m-am ridicat in sezut.
Era dimineata. Respiram sacadat si simteam picaturile fierbinti de transpiratie ce se prelingeau pe fruntea mea. Era doar un cosmar. Un cosmar care era cat pe ce sa devina realitate cu cateva ore in urma.

Seara trecuta, dupa ce mi-a inchis, Aiden a venit spre mine insa, la mijlocul drumului, se opreste, parca paralizat, cand observa masina ce se indreapta cu viteza spre el.

Mi-am lasat ghiozdanul, ce atarna pe un umar, sa cada si am inceput sa alerg in directia satenului. Robotic...miscarile mele controlate parca de altcineva, iar eu eram un spectator in propriul meu trup.

Cu o mana l-am prins de umar si cu cealata de tricoul albastru pe care il purta si l-am impins din fata masinii, cu o secunda inainte sa fie lovit, eu cazand peste el, la marginea trotuarului. M-am rasucit in stanga, aflandu-ma acum langa el, dandu-i astfel libertatea de a se misca.
Se ridica in sezut, iar eu ii urmez exemplul, frecandu-mi usor umarul stang care ma durea destul de tare.

-Esti bine? Aiden ma privea ingrijorat.

-Acum reactionezi si tu? De ce ai ramas asa? Aveai destul timp sa te feresti!

-Nu stiu! M-am blocat! Mana ta! Te doare? Se uita fix spre mana mea si abia atunci am observat sangele din palma.

-Nu! Nu e mare lucru! El se ridica si imi intinde mana, insa nu ii accept ajutorul si ma ridic singura.

-Tu tocmai mi-ai salvat viata!

-Atunci suntem chit! Eu te-am salvat, tu m-ai salvat!

-De ce esti atat de rece cu mine? Ochii sai albastrii ii intalnesc pe ai mei, cerand parca un raspuns favorabil pentru el.

-Sincer? Pentru ca te urasc! Dar se pare ca cineva te uraste mai tare decat mine, avand in vedere ca a incercat sa te omoare. El ignora ultima parte si observ cum colturile buzelor sale se ridica intr-un mic zambet.

-Si ura e un sentiment, asta imi arata ca iti pasa!

-Atat de tare te-ai lovit la cap?

-An inceput sa ma lovesc constant la cap de cand te-am cunoscut! De ce m-ai salvat, totusi? De ce nu ai lasat masina aia sa ma loveasca daca nu iti pasa de mine?

-Esti chiar un idiot! Daca vezi pe cineva intr-o situatie asemenatoare cu asta, ai lasa pur si simplu ca lucrurile sa decurga de la sine? Nu ai incerca sa il ajuti? Las-o balta! Du-te acasa! Ma intorc si vreau sa plec insa vocea lui ma opreste.

-Stai! Voiam sa iti spun ceva inainte.

-Imi spui alta data! Du-te acasa! Si ar trebui sa te ocupi de rana aia. Spun aratand spre fruntea lui, unde se afla o zgarietura destul de urata de care el nu parea sa fie constient.