-Din pacate pentru tine, nu o sa apuci ziua in care ai sa aflii! Tu nu ma cunosti, nu stii cum si in ce lume traiesc! Nu s-a gasit inca persoana care sa ma distruga! Se indreapta spre usa de metal, insa vocea mea il opreste, mana poposindu-i pe clanta.
-Unde pleci, Kang Shin Woo? Mai aveam nevoie de timp, nu putea pleca acum. Dupa un moment de ezitare, coreeanul se intoarce cu o expresie grava pe fata, fulgerandu-ma cu privirea. Daca oamenii puteau ucide din priviri, ei bine, acum as fi fost moarta.
-De unde imi stii numele? Din trei pasi hotarati, ajunge in fata mea, prinzandu-mi tricoul in pumni, tragandu-ma parca mai aproape de el, fetele noastre aflandu-se acum la doar cativa centimetrii distanta una de cealalta, astfel incat ii putea simti respiratia calda. Era vizibil nervos, foarte nervos!
-Kang Shin Woo! Ii repet numele, razand in hohote. Stiu ca aratam ca o psihopata, asta era si ideea, trebuia sa il enervez si sa il retin cat mai mult posibil.
-De unde imi stii numele? Accentua cuvintele, facand pauze intre ele, de aceasta data mult mai enervat decat la inceput.
Am reusit sa il enervez, insa nu puteam exagera, aproape imi atinsesem scopul, acum ramane doar sa il retin pentru inca putin timp.
-Cand intrii in razboi, trebuie sa iti cunosti mai intai adversarul! Raspund mandra.
-De unde il stii? Repeta intrebarea, de aceasta data mai calm decat prima data.
-Am si eu sursele mele. Se indeparteaza de mine, indreptandu-se spre usa insa vocea mea il face sa se intoarca.
-Kang Shin Woo! Ai asistat vreodata la un spectacol de magie? Un zambet viclean si-a facut aparitia pe buzele mele can l-am vazut indreptandu-si atentia spre mine.
-Ce? Ma intreaba vizibil confuz cu o spranceana ridicata, facand un pas mai aproape de mine.
-Oamenii sunt atat de uimiti de iluzionisti si de trucurile lor! Intotdeauna se intreaba "Cum reusesc?", " Cum fac asta?"
Mintea umana e foarte complexa si relativ imposibil de inteles. Magicianul face doar sa se joace cu mintea noastra, iar noi nu suntem capabili sa ne impotrivim! De ce? Pentru ca suntem mult prea creduli, slabi, ceea ce ne face usor de manipulat! Devenim niste simple marionete in mana unui papusar. De regula, oamenii cred doar ceea ce vad cu proprii ochi. Insa in astfel de momente, insasi ochii nostrii ne inseala, sau mai bine spus atentia. Sa luam de exemplu trucurile cu carti. In fiecare astfel de truc, exista un moment in care magicianul face diferite jonglerii cu cartile, fie spune anumite lucruri, totul cu un singur scop! Sa iti distraga atentia pentru a duce trucul la bun sfarsit. Asta am facut si eu pana acum!
-Nu inteleg! Unde duce toata discutia asta? Ma amuza faptul ca lui ii era atat de greu sa inteleaga ceea eu spuneam.
-In tot acest timp, eu am fost magicianul, iar tu spectatorul. Si ghici ce! Ai facut exact ceea ce am vrut eu! Te-am jucat pe degete pentru a-ti distrage atentia cat timp eu ma dezleg!
Am lasat sfoara ce pana acum ma tinuse ostatica sa cada, eliberandu-ma. In tot acest timp, toata conversatia mea cu Taylor a avut un singur scop, sa il retin cat timp eu imi dezlegam mainile. La inceput sfoara era foarte bine legata si aparent imposibil de desfacut, insa am pus in practica un lucru invatat de la fratele meu. Cand aveam undeva pe la 13 ani, el fiind fratele mai mare, incerca sa ma transforme in servitoarea lui, dar luand in considerare, firea mea vulcanica, nu a reusit, asta atragand numeroase certuri intre noi si chiar lupte. Si cand spun lupte nu ma refer la doua palme si tras de par, ci dimpotriva. Ne bateam pana ce unul dintre noi ajungea pe podea, bineinteles plin de vanatai provocate de lovituri. Am avut o copilarie foarte linistita, ce pot spune? Am un frate mai mare foarte violent, imatur si nesuferit uneori, insa toate acestea ma faceau sa il iubesc si mai tare. Nu ma pot plange de caracterul lui, pana la urma nici eu nu am fost si nici nu voi fi vreodata un ingeras.
Tocmai de aceea, intr-o zi, ajungand sa ma calce pe nervi pana nu am mai rezistat, am luat o sfoara si cu greu i-am legat mainile si picioarele, dupa care l-am inchis in debara. Din nefericire pentru mine, a reusit sa se elibereze relativ repede, razbunandu-se mult timp pe mine pentru ceea ce ii facusem. Atunci m-a invatat cum sa imi misc mainile astfel incat sa ma pot elibera, desi acest lucru dura ceva timp si atragea dupa el si niste rani destul de urate pe incheieturi.
M-am ridicat rapid, ignorand ameteala ce facea ca totul in jurul meu sa se invarte, dandu-i un pumn in fata lui Taylor. El si-a intors fata, luat prin surprindere, ceea ce imi oferea mie un avantaj. L-am lovit de cateva ori in stomac, cazand in genunchi din cauza durerii. Mi-am luat avant si i-am lovit fata cu piciorul, el ajungand pe podeaua rece din ciment pierzandu-si cunostinta, insa nu pentru mult timp.
M-am aplecat peste trupul inconstient, cautand prin buzunare o posibila cheie a unei masini pe care intentionam sa o imprumut. Dupa cum banuiam, am gasit-o intr-un buzunar al hanoracului gri pe care il purta.
Am deschis incet usa de fier, cu un scartait ce putea trezi si mortii din mormant. Am privit garajul urias si gol, facut in mare parte din bucati ruginite de metal, asigurandu-ma ca nu era nimeni. Erau patru masini parcate acolo, iar eu aveam cheia uneia dintre ele, dar a careia? Am apasat pe unul dintre butoanele telecomenzii atasate la cheie pentru a descuia una dintre masini. Un bipait scurt s-a auzit dinspre un Ferrari TuNero negru mat, una dintre masinile visurilor mele.
Am zambit satisfacuta, privind masina ce urma sa o conduc. Asa mai venim de acasa. Nu intelegeam de ce idiotul de Taylor avea norocul sa conduca o astfel de masina si eu nu!
Am deschis portiera si am ocupat fericita locul soferului, introducand cheile in contact. Un marait destul de puternic se auzea de sub capota, datorat motorului. Am pornit cu un scartait de roti, afundandu-ma mai tare in scaun, datorita vitezei prea mari cu care am plecat. Clar nu eram obisnuita cu puterea unei astfel de masini. Cerul prindea o usoara nuanta de crem si privind ceasul de la bord, am sesizat ca era ora 4:37 dimineata, prin urmare fusesem inconstienta mai mult de patru ore.
Garajul era undeva la capatul orasului, pe un teren abandonat pe raza a cel putin trei kilometrii. Din cand in cand priveam in urma mea, asigurandu-ma ca nu eram urmarita, in timp ce mergeam cu viteza pe drumul de tara. Am pornit GPS-ul si am introdus adresa de acasa, nestiind unde ma aflu. Era amuzant intr-un fel ignoranta si modul in care ma subestima Taylor. In garaj era doar el, aveam doar mainile legate, nu si picioarele, daca ar fi fost asa as fi intampinat mari probleme si pe langa asta mi-a lasat si un mijloc de transport cu care sa plec de aici! Si ce mai mijloc de transport!
Am parcat in fata casei, in spatele masinii lui Erik. De ce trebuia sa vina fix in seara asta? O sa am parte de ditamai discursul, completat de mustrari pentru faptul ca am ajuns abia la cinci dimineata acasa. Asta daca nu ajungeam in camera mea neobservata, iar cand o sa trebuiasca sa ii explic lui Erik situatia, aveam sa pretind ca am ajuns mult mai devreme, ajutandu-ma si de faptul ca eram inca suparata pe el pentru ca imi ascundea lucruri. Totul ar merge bine, numai daca nu mi-ar observa pata vanata si buza sparta si sa nu uitam de ranile de pe maini. Ramane de vazut ce se va intampla, pentru un moment trebuia sa ajung in casa si sa ma bucur de faptul ca am scapat de Taylor.
Am deschis usa de la intrare incet, strecurandu-ma inauntru. Era intuneric, singura sursa de lumina ce imi permitea sa vad pe unde merg era cea provenita de la soarele ce isi facea timid aparitia.
Am tresarit cand lumina a fost aprinsa brusc, tot planul meu alcatuit deloc minutios spulberandu-se in mii de bucatele.
-Tu stii cat e ceasul? Ce ai facut pana acum si de unde e masina cu care ai venit? Vocea serioasa a fratelui meu m-a facut sa inghet, gandindu-ma la ce noroc nu aveam.
-Unde ai fost? Esti bine? Se audea cealalta voce, mult mai blanda si ingrijorata decat a fratelui meu, facandu-ma sa ma intorc cu fata spre cei doi uimita.
---------------------------------------------------------
8.120 de lecturi? OMG! Multumesc din tot sufletul! Va iubesc mult! Nici nu va imaginati cat de recunoscatoare va sunt! Multumesc mult!
Cine credeti ca este cealalta persoana ce o astepta pe Kayla alaturi de Erik?
Si inca ceva! Aveti vreo vaga idee despre cine ar putea fi criminalul?
YOU ARE READING
Jocul razbunarii
Teen FictionKayla Brown, eleva nouă, de o întunecată indiferență, rece, inteligentă şi însetată de răzbunare, urmărită îndeaproape de criminalul ce i-a ucis mama. Aiden Carter, în aparență un suflet de gheață, rău, impasibil, dar totodată cel mai inaccesibil...
Capitolul 20
Start from the beginning
