Aurul Diavolului (#1 din seria Orbit de Putere)

Prolog

   Își simțea inima tremurându-i în capul pieptului, iar sângele îi vuia prin venele subțiri. Cea care îi strângea acum palma micuță în mână și o trăgea după ea era chiar mama sa, care alegea totuși să ignore toate întrebările pe care micuța Verena i le adresa.

— Unde mergem?

Și, evident, nu primi niciun răspuns. Imediat ce au ajuns în dreptul mașinii, femeia a așezat-o pe fetiță în scaunul destinat copiilor și a trântit portiera înainte să ocolească mașina și să se poziționeze pe locul șoferului. Verena a tresărit speriată, iar de îndată ce motorul mârâi de sub capotă, aceasta înghiți în sec și își pironi ochii dincolo de sticla groasă a geamului.

Privea sfera luminoasă care se afla undeva departe, dincolo de atmosfera protectivă a Pământului, și își amintea cu dragoste de tot ceea ce îi povestise tatăl său înainte să plece. Îi spunea că de fiecare dată când va privi noaptea spre lună, oriunde ar fi, să știe că și el se va uita în acel moment spre aceasta — o rugase să-i promită că va face acest lucru în fiecare seară înainte să doarmă, iar Verena îi promise întocmai, cu inocența specifică unui copil de doisprezece ani.

Însă în acel moment al nopții târzii, Verena era sigură că tatăl ei nu privea luna și se simțea tristă. Ora sa de culcare trecuse de câteva ore, iar tatăl ei n-avea de unde să știe acest lucru. Oftă profund, după care își întoarse privirea spre mama sa.

— Unde mergem, mami?

Femeia pufni profund printre buze și mașina goni și mai tare pe drumul întunecat.

— E timpul să-i cunoști și tu, fetițo.

— Pe cine?

— Pe cei care or să-ți fie familie. Oamenii care m-au ajutat să trec peste plecarea lui tati și care m-au ajutat să reușesc să rămân lângă tine, rosti ea pe un ton plin de calmitate.

— Ai vrut să pleci de lângă mine și ei te-au ajutat să rămâi?

Femeia oftă din nou, după care roti de volan și roțile mașinii pătrunseră astfel pe un drum plin de pietre și nisip, asemănător cu unul forestier. Verena o privea cu atenție, în așteptarea răspunsului la întrebarea pe care i-o adresase, însă nu îl primi nici chiar atunci când mașina se opri în fața unei clădiri mari.

Sprâncenele fetei se apropiară într-o încruntătură serioasă la vederea locului în care se afla, dar cumva, reușea să rămână calmă pentru că era împreună cu mama sa. Știa că avea să o protejeze mereu.

— Vino, spuse femeia imediat ce îi deschise portiera.

Fetița sări din mașină și îi prinse mâna mamei sale, apoi o urmă cu pași mici spre clădire. Părea a fi un depozit abandonat, cufundat în întunericul difuz al nopții.

— Oleg! Au ajuns!

Vocea groasă a unui bărbat care a ieșit din clădire veni impetuoasă în întâmpinarea celor două, iar Verena simți nevoia să-i strângă cu putere mâna mamei sale. Aceasta se aplecă spre ea și se opri preț de câteva clipe.

— Nu-ți fie teamă, micuța mea. Ei vor fi familia noastră de acum încolo, șopti ea și îi plasă un sărut pe creștet.

— Dar cine sunt?

— O să afli curând, răspunse și o trase apoi de mână spre intrarea în clădire.

În momentul în care pășiră împreună înăuntrul acesteia, Verena începu să-și plimbe privirea de-a lungul tuturor oamenilor care formaseră o întreagă coloană prin mijlocul căreia ele treceau. Bărbați și femei îmbrăcați în haine întunecate le priveau cu expresii faciale pline de seriozitate, iar în momentul în care ajunseră la capătul coloanei, ochii fetiței se măriră instantaneu.

Trupul unui băiat se afla pe un scaun de lemn, iar mâinile și picioarele acestuia erau legate cu sfori groase. Fața îi era acoperită de o mască pe care era imprimat chipul unei fetițe blonde care părea de aceeași vârstă cu ea.

— M-Mami...

— Taci, Verena.

Îi spusese pe nume, lucru care o făcu să încremenească la propriu. Când își simți mâna eliberată din strânsoarea maternă, Verena clipi de câteva ori și înghiți în sec când văzu un bărbat înalt apropiindu-se de ea, în timp ce mama sa se îndepărta cu pași repezi. Acesta ajunse în dreptul ei și se așeză în genunchi, zâmbindu-i cu delicatețe.

— Întinde mâinile în față, îi ordonă acesta.

Teama care o înlănțuise o făcu să asculte cererea bărbatului fără alte comentarii. În următoarea clipă, simți o senzație ca de gheață pe pielea palmelor, iar când își coborî privirea spre acestea, gura i se deschise din cauza șocului.

— E exact ca cele din filme, micuțo. Vrei să fii un super erou?

— Super erou? repetă ea confuză.

— Da, un super erou care nimicește răufăcătorii și ajută oamenii să trăiască într-un loc mai bun, explică bărbatul cu același zâmbet viclean pe față.

Aproape că uitase de teama care o cuprinse când intrase prima oară în acea clădire. Acum, privea arma din palmele sale și se gândea că își dorea să fie precum cei din filme. Să salveze lumea și să ajute oamenii.

— Da! Vreau! chițăi ea fericită.

Bărbatul se poziționă în spatele ei și îi ridică mâinile în aer, astfel încât ținta pistolului să fie spre capul băiatului cu mască. Îi așeză degetul arătător pe trăgaci, după care inspiră aer adânc în piept și privi în jur. Verena analiză atentă chipul fetiței de pe mască. Era blondă, cu o pereche de ochi albaștri și un zâmbet perfect. Oare cine era?

— Ea este un răufăcător?

— Apasă pe trăgaci, Verena. Salvează lumea, mârâi bărbatul aproape de urechea ei.

Un sunet spart umplu întregul depozit, iar chipul fetiței de pe mască dispăru printre bucățile de carne și șiroaiele de sânge care curgeau din capul celui pe care îl împușcase. Ochii i se măriseră instantaneu și o senzație de durere îi cuprinse stomacul. Își închise ochii speriată, iar pistolul îi căzu din mâinile mici, însă în următoarea clipă, se simți zdruncinată la propriu și obligată să își deschidă ochii.

— Privește, Verena. Nu-ți fie teamă de moarte, pentru că tu vei fi mesagerul ei.

— Mesagerul ei, mă trezesc spunând, în timp ce lacrimile încep să-mi curgă șiroaie în josul feței.

Mă ridic în șezut și privesc înspre dreapta mea, unde bustul dezgolit al lui Caden stă întins pe suprafața patului. Cearșaful alb îl îmbrățișează în somnul profund în care a căzut, iar eu îl privesc și conștientizez cu stupoare că, într-adevăr, eu sunt mesagerul morții. Amintirile din acea noapte năvălesc asupra mea, iar chipul de copil a Eirei, care era imprimat pe acea mască mă face să mă cutremur cu totul.

Am fost aruncată în mijlocul lupilor, dar nu m-am întors conducând haita, ci m-am întors cu capetele lor între dinți.