Away

2.

-Este ciudat. spun intr-un final dupa o lunga perioada de tăcere. Imi pare rău. Chiar trebuie sa plec..
-E firesc. Spune privind pierdut in gol.
-Poftim?
-E normal sa-ti fie frica sau teama de cineva despre care nu stii nimic.
-Nu imi e. Doar ca nu ma simt bine acum si se intuneca..
-Tot drumul ai tăcut. Înțeleg si vreau sa te ajut. spune, parca justificandu-se.
-Nu ma cunosti. Habar nu ai ce sunt. Ok? Dacă ai întreba pe cineva care cica ma "cunoaște" ti-ar spune clar sa sunt o ciudata...un nimic.Fara sa-mi dau seama râuri de lacrimi mi se prelingeau pe obraji . Privirea lui o fixa pe a mea spațiul dintre noi micsorandu-se.
-Nu ma interesează cum te cataloghează alții. se apropie de mine si puteam sa jur ca ma va săruta si ma pregăteam sa-i dau o palma..dar el nu...el doar m-a luat in brate.
-Te rog. Nu mai pune preț pe cuvintele unor persoane care iti stiu doar numele. Nu merita sa te consumi.
-Mulțumesc. Am reușit sa spun printre lacrimi.
-Dacă vei avea vreodată nevoie de mine suna-ma. vocea lui ma calmează, bătăile inimii revenind la ritmul normal. Vrei sa te conduc pana acasa?
-Mersi, dar ma descurc.
-Bine. Ne vedem. Oh, si cand ai vreo problema suna-ma. Urăsc sa te vad plângând.
M-am răsucit pe călcaie îndreptându-ma spre casa cand m-a acaparat o singura întrebare "In ce m-am băgat?". " Voi avea parte de atâtea răni, suferință.....dor..."