My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 29

-Sophie, eşti bine?

-Da, mă simt grozav.

-Ok...

Ajungem în faţa casei şi Tyler se opreşte.

-De ce te-ai oprit? îl întreb.

-Mai bine plec. Oricum am treabă acasă.

-Ce treaba?

-Umm...

-Aşa ziceam şi eu. Nu deranjezi pe nimeni. Bine, doar pe Ryan, dar poate să te ignore.

Intrăm liniştiţi şi mergem direct un bucătărie să bem ceva. Din living se aud voci şi de sus se aude zdrăngănitul unei chitări şi pe Ryan cântând. E nervos.

Ignor chinuitul de sus şi intru în living. Kyle pare neliniştit iar restul işi întorc privirea spre mine şi Tyler.

Ce observ chiar acum este că printre prietenii mei mai sunt două persoane. Caroline şi Brian O'Connor, adică profesorul meu de canto şi de dans şi tatăl lui Tyler.

Într-un sfârşit se uită şi Kyle la mine, rugându-mă din priviri să nu izbucnesc. Încerc să stau calmă, dar interiorul meu simt că...ahh.

-Spune ce ai de spus, zic incercând să par calmă.

-Ceea ce vom spune este pentru amândoi, spune Brian.

Nu ştiu dacă sunt pregătită psihic pentru ceea ce va urma, dar trebuie să fiu puternică.

-Noi...noi suntem parinţii voştri iar voi doi sunteţi fraţi.

Nu ştiu privirea celorlalţi şi nici a lui Tayler, dar eu ştiu sigur că am rămas scândură. Nu mai văd pe nimeni în faţa ochiilor. Sunt numai eu şi tot trecutul meu. Văd doar trecutul, de când m-am născut până în prezent. Toate amintirile cu familia mea care mă iubea, dar a fost luată de langă mine.

Cineva m-a îmbrăţişat strâns. M-am liniştit când i-am văzut părul lung şi şaten a lui Kim.

M-am tras din îmbrățişare şi m-am pus în faţa celor doi "părinţi ai mei".

-De-asta îi luai apărarea mereu lui Caroline, de-asta te întâlneai cu ea şi de-asta în nenorocita aia de primă zi de şcoală te holbai la mine şi la prietenii mei. Ai fost cu părinţii NOŞTRI în liceu. Era logic că de la tine am moştenit vocea şi talentu de dans! spun plângând. Niciodată nu o să fiţi părinții mei!

Urc în camera mea şi trântesc uşa. Caut rochia primită de ziua mea şi le-o arunc de la etaj.

-Vă puteţi păstra rochia!

Mă arunc în pat şi încep să plâng şi mai tare. Viaţa mea e distrusă. Poate era mai bine dacă nu plecam din Londra. Trebuia să rămânem acolo, oricum era mai bine în orice caz.

Nu se mai aude mai aude nimic, nicio chitară, nicio voce, nimic.

Iau lama din sertar şi o aproprii de încheietura mâinii mele dar cineva mi-o smulge din mână.

-Nu o faci! îmi spune Ryan.

-Ba da, lasă-mă. Nici nu îţi pasă şi nici nu ştii despre ce e vorba.

-Îmi pasă şi crede-mă că ştiu dinaintea ta.

-De unde?

-I-am auzit vorbind de vreo cinci ori despre asta în ultimul timp.

Îmi şterge o lacrimă care vrea să alunece pe obrazul sărat din cauza plânsului. Mă strânge în braţe şi stăm aşa zece minute. Chiar asta îmi trebuia: o imbrăţişare caldă de la persoana pe care o iubesc cel mai mult. Îi aud inima bătând tare şi respiraţia fiindui rapidă.

-Te iubesc, Soph! Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea.

-Şi eu te iubesc, Ryan! Apropo îmi vreau brăţara înapoi.

Ryan scoate brăţara din buzunar şi mi-o pune pe mână.

-Promiţi că nu te tai?

-Promiţi că nu mă mai jigneşti?

-Promit.

-Promit.

-Hai jos să vedem dacă e totul okay. Ah, da, îmi place noul tău look, mai ales tatuajul.

Zâmbesc şi mă ridic din pat. Coborâm ţinându-ne de mână şi Ryan ţipă "SOPHIE ARE TATUAJ!".

Toţi sar pe mine şi săracul Ryan rămâne în spate singur. Eh.

-Şi eu o să-mi fac! spune mândru el.

Toţi îl ignoră şi vede fiecare de treaba lui, mai puţin Kyle care m-a luat în braţe.

-Tot surioara mea mai mică rămai, îmi spune încet în ureche.

-Mereu.