Umbra aceea

Ruptură unică

Vacanţa era pe terminate iar dorul de muncă şi oameni străini, diverşi, cu care dealtfelnu discutau niciodată, le creştea pe zi ce trece. Ei se întâlneau sub podul din suburbii, lângă Centrala Termică a oraşului. Acolo ieşiseră pentru prima dată, pentru a o proteja pe ea de privirile obraznice ale trecătorilor ce judecă un cuplu tânăr în care un băiat foarte înalt şi chipeş se sărută cu o fată aparent inocentă, fumând după aceea vreo jumătate de pachet din cele mai puternice ţigări. În auzul

incert al minţii lor încă răsunau picăturile reci de ploaie şiroind pe podul ce îi protejase atunci.

Vremea era din ce în ce mai insuportabilă, însă sărutările erau tot pe atât de fierbinţi pe cât şi arsura golaşă a Soarelui. Ea ieşea să alerge dis-de-dimineaţă şi el o surprindea mereu pe alei umbrite, tăindu-i calea sau sărutând-o coborând brusc din copaci sau sărind din spatele unui gard. Asta o făcea mereu să schimbe traseul, pentru că nu voia să fie deranjată şi îi plăcea să alerge, se simţea puternică şi independentă, chiar importantă, poate mai mult decât o făcuse el vreodată să se simtă aşa...

Zilele trecuseră din ce în ce mai intens, cu mai multe sărutări, mai lungi îmbrăţişări, insomnii mai adâncite de dorul atingerilor cufundate în suferinţă şi eşec.

MUzică rock tare măturând autostrăzile din lungul drum spre Ottawa, Canada, un maiou tăiat în franjuri din pânză bej şi o sticlă mare de Mountain Dew erau tot ceea ce se putea vedea în urma lui Mellanie, odată ce părăsi fără să privească în spate nici măcar o clipă, nici măcar la iubitul ei cu ochii verzui care probabil dormea dus la acea oră mai mult decât matinală! Drumul nu dură puţin iar şoferul, Amir Kaleff, un mulatru(jumătate canadian, jumătate arab), angajat de părinţii dulcei şi frumoasei Mellanie pentru a o aduce alături de ei, timp de două săptămâni, au spus ei, cu o seară în urmă, la telefon, cu un fundal de muzică clasică, probabil dintr-un local select la care îşi luau cina obişnuită de joi!

-Heii...vrei să ieşim mai pe seară? Am o surpriză pentru tine...alo? Mell?

-Daa..nu pot ieşi azi, nici mâine....poate toată săptămâna, nu pot vorbi acum, nu se aude bine. Vorbim când ajung.

Telefonul rămase suspendat în aer întreaga zi iar trupul rece al lui se goli pe interior, lâncezind cadaveric în acelaşi loc în care îl găsi şi răsăritul.  

   

       Continuă să trăiască astfel o lună, două, trei...până veni şi luna cafelelor fierbinţi şi a nuanţelor calde risipite sub paşii inneguraţi ai trecătorilor.