Umbra aceea

O dimineaţă

Cât de departe poţi privi? Şi, oare, cât de departe priveşti, de fapt? Şi...atunci când nu suntem noi, oare cine suntem? Toate întrebările existenţiale care îsi găseau răspunsul în colţişorul acela întunecat al sufletului erau...nimicite, spulberate de un sentiment puternic, arzător. Neîncrederea. Ea se ridică din pat, îşi puse pe ea primul lucru găsit pe fotoliul din piele maro-şi anume, o rochiţă albă de voal, până la genunchi. Afară era destul de frig, o dimineaţă de martie, cu nori grei deasupra copacilor îmbălsămaţi cu arome fine ale florilor de Primavară. Chiar aşa, era Primavără. Şi, tocmai în primăvara aceea privirea ei se bucura de un peisaj unic de fiecare dată când îşi amintea de el. Sufletul ei se asemuia unei gradini înflorite si infinite, plină de copaci supli şi umbre verzui care străjuiau mersul lucrurilor, bătăile vântului(ale inimii,deci). Îsi trase rochiţa pe fund în jos şi îşi înfipse unghiile în carne, ca să se trezească. O picătură rozalie de sânge amestecat cu plasmă se prelinse pe mâna ei albă, până la cot, când îşi ridică braţul ca să îşi prindă părul lung, de culoarea cenuşei într-un coc simplu, neîngrijit. Părul ei trecuse în ultimul an de la roşu aprins, la şaten deschis până când,se hotărî că cenuşiul spre blond-sandré- "o prinde cel mai bine". Trebuia să se grabească, era vineri, iar germana prima oră de la şapte jumătate dimineaţa.

Îşi luă ghiozdanul din hol şi trecu pe langă o cafea caldă cu frişcă pentru că îi era frică să nu o scape pe drum. Întarziase deja. Era opt. Profa de germana avea s-o mustre serios, dar ce mai conta? Ieşi repede. Se opri. Fix in faţa casei, pe bordura pe care obişnuiau să stea ei. Se uită un pic în jur la felul în care se anima aleea ei micuţă şi răcoroasa, plină de brazi şi stejari. Era ca o padure. Într-un fel îi părea tare rău că niciodată nu observase ce copaci erau. Dar acum ştia. Acum ştia totul...

După mult timp petrecut în espectativa leneşă fără pic de sunete, în minte îi reapăru un gand acid. Îi e dor de el. Dar...cum? E doar la un sfert de ora de aici. De ce nu s-ar duce să-l viziteze? Şi, iată se gşsi, peste vreo zece minute, la el în bucătărie, făcându-şi un ceai de fructe de padure şi ronţăind cu nesaţ nişte biscuiţi uscaţi cu fulgi de ciocolată.
-S-au păstrat! Unde-i ţin ai tăi?

-În spatele sobei. Şi mă înşel în privinţa păstrării!
El stătea cu un caiet gros de limba franceză în faţă şi mesteca nişte gumă mentolata, pe care o scuipă numaidecat într-o scrumiera de pe masa din faţa lui, ridicându-se apoi ca să ia o gură de apă şi...o gură din polenul dulce al buzelor ei. Se opri în faţa ei şi o fixă cu privirea lui rece, strivitoare. Ea se trase puţin în spate şi, pentru un moment amuţiră amândoi. O ridică pe unul dintre dulapuri şi o trânti cu capul de unul din dulapurile suspendate din spate. Ea scoase un scâncet uşor, înfundat, dar de placere. Era un sărut atât de galant şi, totuşi, atât de agresiv prin stilul de abordare. Dar ei îi plăcea la nebunie tot ce îi făcea el, şi el ştia asta, de aceea continua. Îsi înfipse unghiile în carnea lui moale de pe spate. Toate gesturile erau acum involuntare, cei doi fiind pierduţi într-o lume a sălbăticiei dulci şi acide, cu podele reci de suflu diavolesc şi pereţi din catifea fină, în camere în dungi şi în calendare cu cifre ce nu denumesc nimic. Timpul se anulă iar spatiul se contopi într-o secundă. Căci atât dura tot acest război cu erele, cu magia trecerii timpului care arde cu un iz dulceag. Parcă toată aşteptarea aceea de pe stradă se strivi într-un singur moment şi se topi, comprimându-se într-o rază de lumină ce se risipi printre alte sute de momente de dor şăgalnic şi ironic.

Ea sări imediat ca un iepure prin dreapta lui şi începu să scrie pe caietul lui de franceză. El se răzvrăti, simţindu-se neglijat, neştiind ce avea să scrie ea. Aşa că se asezaă la masa din sufragerie şi, cu un pahar de cogniac in faţă, începu să caligrafieze cu sârg. Rânduri cu parfum liric, pentru iubita mea...

Ea scria repede, chircit, trăgându-şi caietul acela imens pe genunchi ca sa il vada mai bine si sa nu scrie prostii. "Logic ca numai pe mine ma iubesti pentru ca doar eu ti-am taiat rasuflarea cu cutitul privirilor mele albastrui si numai buzele mele s-au impreunat cu ale tale in sarutul perfect,androginic,care a fost inainte de toate un univers infinit in care in loc de stele si lumini erau paduri infinite si flori cu parfumuri atragatoare,care te fac sa te pierzi printre aromele lor unice si tandre.normal..pt ca numai cuvintele mele te fac sa te gandesti la cele mai adanci mistere ale sufletului si numai vocea mea te face sa adormi cand nu poti risipi teama si gandurile otravitoare precum neincrederea.si..mda,doar caldura trupului meu te-a facut sa te simti fericit ca esti viu pe acest Pamant pt ca asta te-a facut fii tu,sa stai in bratele mele,inconjuran-du-ma.asta te-a facut sa te zbati acum in singuratate,asta..cunoasterea trupului meu <<mic>> si caldura lui <<rece>> "...Oare mai tii minte momentul ala cand stateam pe bordura aia de la mine si imi era frig,era intr-o miercuri,da! si..ai spus tu ca din cauza ca te-ai lasat de fumat ai circulatia buna acum.Si..mi-ai tinut mainile intr-ale tale ca sa ma incalzesti. Deobicei eu fac asta...cu toata lumea. Tu esti prima persoana care a facut asta pentru mine si vreau sa stii ca inseamna mult...pentru mine,copila ta micuta si sperioasa."

Fusese ceva la momentul acela,din acea ora,acel loc,la el,in care amandoi scriau,neuitandu-se unul la celalalt,ci doar privindu-si sufletul prin foi albe pe care le innegreau respectiv albastreau cu sangele inimilor lor suave si plapande,suferinde. Ea terminase caci nu se chinui prea mult sa scrie lizibil,nici atat frumos. Se duse pe nevazute si nesimtite prin spatele lui si ii trecu mana prin par,ca o umbra duala a lui,ca o varianta fantomatica si calda a lui. El se anima brusc si se gandi putin la scena de adineauri. El,stand la masa cu coniacul in fata si scriind o proza lirica pentru domnisoara din bucatarie care ii scrie si ea probabil acelasi lucru,adica-de aceeasi natura,cu aceeasi incarcatura emotionala.

Ea nici nu se obosi sa citeasca ce a scris el.se aseza in jurul lui,cu picioarele ajungandu-i la spatele fotolilui mare si impozant in care statea el. Se lasa pe spate iar el ii trecu o mana rece pe peptul ei care ardea de sudoare si apoi ajunse in sus pe gat,de unde o apuca de ceafa si o trase inspre el cu o miscare atat de raapida incat ea nu realiza ce se intampla. Paru-i mirosind a tutun si flori de musetel se flutura prin aerul imbacsit cu fum si se gasi lipita de pielea lui,la pieptul lui,in siguranta,cu pleopele trase ca niste obloane peste ferestrele verzui-azurii ale ochilor. Parul ii sclipea in razele verzui care se reflectau in oglinda bufetului vechi din mahon. O prinse de dupa gat si o tinea asa,in bratele lui puternice,iar ea il privea curioasa,inocenta,ca o fraguta care se milogeste de un urs brun sa nu fie devorata de vie. O musca de gat si o tranti la pamant,dupa ce isi infipse buzele moi in parul ei parfumat. Pleca ca dupa o batalie in care iesi invingator,cu piptul in fata si nasul sus. Cu figura unui gentilom umanizat de o iubire frageda,dincolo de formalitatile comportamentale. Se redusese la stadiul de om,de fiara,de cel mai neimblanzit animal;caci,in prezenta ei,nu era zid sau regula care sa-l opreasca. Si cu toate acestea nu indraznea sa-i incalce spatiul,sa-i naruiasca univesrsul inocent si sa-i risipeasca abundenta de sentimente intr-un mod brutal si carnal Tot ceea ce facea stia ca ii este permis,de aceea se refugie in bucatarie,cu un pahar de apa rece,minerala. Cristale mici se spargeau in paharul inalt de sticla. Se simtea vinovat. Privea incurcat pe geam,cu toate ca stia ca naucirea asta nu e din cauza ei. El si- o provocase,toate procesele de constiinta. Ea zacea,pe parchetul rece,singura,pentru ca el se simtea vinovat de fiecare data. Oare a fost prea brutal? Dar..de ce nu incerca altfel..el era precum un leu in prezenta ei,si,ironic,ei ii spunea asa datorita parulu ei des si lung.

Ea se ridica adunandu-si si ultimele puteri si se asza in fata lui,pe un scaun. Il privi atent,urmarindu-i fiecare gand care I se risipea pe figura lui trista si incruntata. Citise ce scrisese ea. Ii placuse,evident. Se apropie de ea si-i apuca mainile ei mici intr-ale lui. Ca atunci. Era un moment atat de simplu dar atat de complex prin sobrietatea figurii lui pe jumatate umbrite. Ea se adanci in scaun iar el se inlantui in jurul picioarelor ei subtiri si mic,ca un pisic abandonat,implorand-o parca sa il ierte. Ea ii asternu un sarut dulce in crestet,ca si cum i-ar fi spus"da,idiotule.Te iert." "...Ca de fiecare data..."