Umbra aceea

Liniştea dinaintea furtunii

Picaturi de ploaie caldute se prelingeau pe intinderea vasta a ferestrelor transparente. Ca sufletele lor. Suntem, cu adevartat, transparenti. Ne uitam unii pe altii, ne ranim, ne distrugem, ne construim la loc apoi, din cenusa in care am ars si...ne mai si iubim. Dar nimeni nu stie ce poate face asta,inca. Ei,cel putin, nu stiu. Dar, te poate trece prin toate acele stari...suntem apa, sticla, gheata. Suntem transparenti.

Sa o vada dormind, in patul lui cu asternuturi bleu-marin si miros masculin de tutun, era sublim. Respiratia ei era un cantec de leagan ascuns, numai de el auzit iar genele ce i se imleteau pe perna moale erau atat de gingase. Nu putea sa stea departe de ea, cu toate ca ii promisese ca nu ii va deranja somnul..."atat de dulce", ar fi adaugat el.

Cafea fierbinte cu caramel si esenta de rom, ultimii biscuiti ramasi dupa intruziunea ei in bucatarie si..desigur,nelipsitul caiet "de franceza" plin de declaratii de dragoste si altele. Semineul gazduia un foc voluptos, mocnit, cu lemne putin aromate se putea spune, caci in toata casa mirosea a turta dulce si...nicidecum a primavara.

-Haide,draguto! timpul sa te trezesti! spuse el usor soptit, intrand in dormitor cu bunatatile.

-Dar cat e ceasul?raspunse ea, intinzandu-se de-a lungul patului imens. Cat am dormit?

-Ai dormit trei ore. E numai bine. Doar ca...peste doua ore trebuie sa mergi acasa.

- Sally nu o sa se supere. Nu vreau acasa. Aia nu e casa...nu fara tine.

Parintii ei alesesera sa se mute "temporar" in Canada, aproape pe cealalta parte a globului! Ei au vrut sa o ia si pe ea, dar ea a spus ca alegerea le apartine, deoarece era oarecum certata cu El atunci si...parintii ei au hotarat ca nu ii ajuta singurul copil visator si indragostit in calatoria lor spre...nici ei nu stiau exact! Asa ca Ea a ales sa fie trista pana cand ei se vor intoarce si sa distruga tot ce mai avea ramas din orgoliul ei si fericirea ei. Isi crease un sistem de auto-distrugere prin el, dar el continua sa o salveze de la acest imens gol, acest ocean adanc in care se ineca in continuu. O prindea de fiecare data, o apuca si o smucea bine prin sarutari si muscaturi pana se trezea din orice cosmar care o risipea printre straini, prin lumea asta...atat de fericita si enervanta.

-Sally trebuie sa plece si ea, are doua joburi. Celalalt e la doua strazi de mine. Incepe la sapte acolo.

Vobea scurt, la obiect si il privea printre suvitele rebele ce i se asternusera pe fata inca de cand isi ridica fata din perna. Cu greu ii distinfea trasaturile dar putea sa i simta racoarea si paloarea sufletului, ci nu a fetii. Era rece pentru ca fuma, din nou. De ce? Nu stia nici el, probabil. Poate pentru ca si el simtea nevois de a se auto-distruge cu acest drog puternic care era, nicidecum tutunul, ci iubirea. Iubirea ii lega dar ii si despartea, de fiecare data.

-Esti atat de frumoasa azi...ti-am mai spus asta?

-Vreodata? nu, nu ai spus-o!

Acum il vedea clar, prin puritatea si sticla clara a unei picaturi de ploaie. Ii vedea cusaturile din care era imbinata culoarea pielii lui cu finetea privirilor pe care i le arunca sfios ei . Vedea tot. Il vedea asa cum e, din interior spre exterior. Si culmea...nu isi pusese ochelarii inca. Observa asta, dar nu intinse mana spre noptiera, continuand sa ii sustina privirea, tot cu nasul sus, ca si el.

El ii trecu atunci o mana prin parul des, dandu-i-l pe spate si o saruta prelung, apasandu-si buzele aproape dureros de ale ei. Amandoi suferisera in viata dar asta trebuia sa se termine, trebuia sa se termine acum. Si, cu ultimul strop de putere pe care il regasi in fiinta lui, lasa o lacrima fina precum o gingasa picatura de ploaie sa i se prelinga pe obrazul neted si palid. Penumbra din incapere era taiata transversal in continuu de sageti aurii ale focului din semineu, care, intr-un tarziu, se topi si el, mistuit de durerea ce fusese izgonita din sufletele lor, hotarare luata unanim si subtil, in adancul gradinii din interiorul fiecaruia.

-De ce plangi? intreba ea, deschizand ochii larg.

-Nu...nu stiu

Trase aer in piept si observa ca nu poate respira, ca atmosfera e greoaie si tare. Se repezi atunci la fereastra si trase draperiile ca sa lase lumina alba, de dupa poaie, sa patrunda in camera lui intunecata. Se uimi de ceata groasa de afara si deschise si geamurile larg, fapt ce o facu pe ea sa se stranga si sa isi inchida ochii precum un pui nou-nascut de pisicuta sperioasa. Atunci el se apropie de ea pe nesimtite si ii dadu un pupic mic si gingas pe nasul ei rosu de atata frig.

-De ce zambesti? continua el mica discutie de adineauri.

- Pentru ca...tu plangi si viata e ironica.

Aerul proaspat le facea pielea sa se trezeasca prin scurtul tremur si freamat. El se ascunse langa ea, in asternutul cald si isi lasa capul in parul ei bogat. Scoase un marait scurt si inchise ochii, ascultandu-i fiecare gest, fiecare secunda petrecuta alaturi de ea era destul pentru ca el sa se simta...real si plin de vitalitate. Ea ii dadea credibilitate vietii, stia ca fusese creat pentru a o iubi dar si pentru a o face sa sufere, pentru ca, in sfarsit, sa o faca sa realizeze contrastul dintre bine si rau. Parul moale si fin , de o culoare indefinibila, ii aducea aminte de caisii infloriti din curtea casei, in primavara in care s-au cunoscut. Parea sa fi fost acum mult timp...poate chiar era. Acorduri de vioara susurau prin mintea lui odata cu aceste amintiri. Si apoi...bum! marea scindare! O ruptura imensa intre real si lumea in care existau ei s-a petrecut atunci cand a plecat pentru prima oara, fara motiv, pentru ca nu stia ce se intampla cu viata ei si nu voia alte "probleme". Dar nu o putea uita, nu putea avea sens fara ea si astepta momentul in care se putea rupe de aceasta realitate creata in jurul unei persoane atat de...nesigure. Ea a fost mereu asa, o mare dezordine, o tornada de amintiri, sentimente, intamplari, sperante...mereu plina de viata si de dorinte greu de implinit. Dar asta il facea sa se intrebe ce e cu ea, de unde a venit si din ce material e facuta?

Unele lucruri poate nu se mai intorc niciodata si cu siguranta nu asa cum au fost odata. Dar un lucru era sigur, el o iubea cu toata fiinta lui, cat putea el iar ea lafel. Profitau de micile luminite reprezentate temporal prin zile dulci si amare, petrecute impreuna. De aceea vina si nesiguranta se resimteaui mereu mai atroce si mai intens, cu fiecare luminita care se stingea in calatoria lor. Le era frica sa piarda acele emotii atat de puternice sau sa simta ceva in van, sa simta ceva care nu era reciproc, le era frica de intunericul din interior si de singuratate dar erau singuri impreuna, se transformau in umbre singuri, nimeni nu ii nimicea cum si-o faceau singguri. Se minimalizau, se anulau prin emotii reci, dureeroase dar si caldute, ca si cafeaua. Fierbinteala ei se indulci in gatul ei si se prelinse pe interior, ca si cum acel caramel ii hranea sufletul. Si zambi. Era ,in sfarsit, multumita.

-Gata? Pleci? sopti el simtinu-i respiratia zbatandui-se in plamani pentru a evada de langa el. Ma lasi singurel, pana diseara?

-Nu..doar...bine,plec. Tu ai spus-o. Trebuie! ea se rasti un pic si se trase repede de langa el. Ochii ei sticlosi se clatira pentru ultima oara parca cu imaginea lui, cu capul lipit de perna, cautand-o prin paticulele subtiri de praf ce se starni din smucitura trupului sau. El se prelingea in pat precum caramelul topit in gatul ei si fix atunci stia ca daca nu isi va lua jacheta pe ea sa plece, dupa nu va mai putea, caci el avea sa o tina ostatica in bratele lui puternice si sub aura sa rece, cu aroma de...orice ii trecea ei prin minte sarutandu-l.

Usa se auzi incet iar caietul ramase pe masuta din bucatarie si jumatate din cafea inca scotea aburi aromati.