Arina

Patru

Kimberly era frumoasă, iar faptul că îmi amintea așa de tare de ființa pe care am lăsat-o în urmă, mi-a tăiat respirația pentru câteva momente. M-am sprijinit de măsuța rotundă de sub fereastra micuță de lângă ușă, dărâmând o lumânare stinsă, spre norocul tuturor. Toți se uitau ciudat la mine. Îngrijorarea plutea în aer, însă nu aveam timp să mă ocup de ea. Am fugit pentru 3 luni, de acel chip angelic care mă bântuia, și am dat tot peste el. Ochii ăia verzi pe care i-am văzut atât de distruși, buzele alea pline pe care le-am văzut atât de umede de la plâns, părul ăla perfect pe care l-am văzut aât de răvășit. Și acum avea să mă bântuie în fiecare oră a existenței mele. Nici aici nu pot să scap de el. Mi-am luat încet mâna de pe măsuță, întorcându-mă cu fața spre ea, pentru a aranja lumânarea la loc. Am luat-o și am pus-o pe cartea cu numere de telefon, lângă o vază cu flori artificiale. Apoi, fiind sigură că m-am stabilizat și sunt sigură pe picioarele mele, m-am îndreptat spre cei trei.

-Bună, eu sunt Arina!

-Ești ok, dragă? M-a întrebat Kimberly.

-Da, doar că îmi amintești foarte tare de o prietenă de-a mea, de care îmi este dor, îi răspund.

-Oh, a murit? Mă întreabă la rândul ei.

M-am blocat

-Doamne, nu! Îi răspund, râzând forțat. E foarte bine.

Minciună. Nu e nici pe departe bine, dar nu am de gând să îmi deschid sufletul în fața unor străini.

-Mă bucur! Îmi răspunde ea, cu un zâmbet sincer.

Îi zâmbesc înapoi, cu un zâmbet ușor forțat.

-Hai Arina, să îți arăt casa! Îmi zice Jason, dându-se câțiva pași în spate, ca să am drum liber spre bucătărie. O iau înainte și ajung în bucătărie. Era o încăpere mare, spațioasă în formă de L. Vis-a-vis de ușă era o masă din lemn, pentru 8 persoane. Peretele opus ușii era complet din sticlă, ce se continua până la muchia cu peretele din dreapta mea, pe care era amenjată o bucătărie modernă, cu multe uși, dulăpioare și electrocasnice. Pe peretele din stânga mea, se afla un șemineu vechi, dar care acum a fost amenajat într-un birou micuț pentru India, pe care se aflau mii de jucării, cărți, creioane și cutii de puzzle. În locul în care peretele acesta se întersecta cu peretele de sticlă, se afla o ușă care dădea spre un fel de hol. Jason s-a dus la ușa aceea și a deschis-o. A lăsat la iveală un hol în formă tot de L, în care se aflau două mașini de spălat rufe, un uscător, un grătar metalic de întins rufe și două coșuri împletite din lemn. Fiecare coșuleț avea înăuntru o pernă moale, de culoare roșie, pe care dormeau pisici. 2 pisici. Una semăna extrem de tare cu Gardfield, fiind portocalie cu dungi cărămizii. Dormea în coșul pe care erau lipite litere astfel încât să formeze numele Ted. Deci, era un motan. Iar cealaltă pisică, neagră, dormea în coșul pentru Tom. Mă întrebam dacă chiar dormeau în coșurile lor, sau le-au inversat, dar apoi mi-am amintit de o lecție din clasa a 6-a, de la zoologie, în care am învățat despre simțul olfactiv al animalelor. Nu aveau cum să-și confunde mirosul. Mi-am ridicat privirea de la pisici și am dat de o altă ușă, care se deschidea într-o încăpere care reprezenta fundătura holului. Jason mi-a spus că acolo era biroul lui.

Ne-am îndreptat spre ușa, prin care am ajuns în bucătărie. Am trecut de ea și am putut să observ un culoar lung în dreapta mea. În stânga, era o ușa, care dădea spre o încăpere mare, cât unul din cele 3 blocuri ale casei. Camera era oarecum rotundă, iar o treime din suprafața pereților era constituită dintr-o bibliotecă din lemn negru, cu multe rafturi, pline de cărți. Perpendicular pe ușă, la câțiva pași, poposea o canapea pentru 4 persoane, acoperită cu pături puse alandala, dar care, totuși, dădeau un aspect primitor. Canapeaua era dintr-un material textil, de culoare mov, foarte pufos. Parcă ar fi fost niste perne mari de 1 metru pătrat, puse una peste alta, drept ispită. De o parte și de alta a acesteia, tronau 2 fotolii, aidoma canapelei. Vis-a-vis de canapea, la cam 1,5 metri era un dulăpior nu foarte înalt, cu 2 ușițe și 2 sertare, pe care stătea un televizor cu ecran plat. În spatele acestuia, la o distanță inestimabilă, dar mare, se afla un perete din sticlă, pastrând forma oarecum rotundă a camerei. Era acoperit de perdele lungi până-n podea și grele, de culoarea canapelei, un mov închis, ca o nuanță de vin. Peretele circular, opus celui cu biblioteca, era împânzit de rafturi, pe care se alfau, bineînțeles, mai multe cărți.