Arina

Trei

Arina! Trezirea! Aproape am intrat în oraș! Da, știu profa! Nu trebuie să o spui la microfonul autocarului! Nu mai dorm de zeci de minute. Am visat ceva mai rău decât coșmarul repetat cu Ioana. Ceva mai rău decât o cea mai bună prietenă agresată, părăsită și de care s-a profitat. Ceva mai rău decât sentimentul de vinovăție, care încolțea în sufletul meu, de fiecare dată când acele scene îmi erau redate în fața ochilor. Nu am visat nimic. Și acest fapt îmi dă acea senzație de goliciune pe interior. Sunt probabil atât de goală, pe dinăuntru, că nici măcar un vis nu pot produce. Mă simt neputincioasă în fața propriei persoane. „Mai degrabă aș simți durere decât nimic". Acum pot vedea clar adevărul din spatele acestor versuri. Nu vreau să mă ridic. De la înălțimea aceasta totul par diminuată, scaunele par enorme, o pungă plină, un bidon m-ar putea strivi. Mă simt fragilă. Mă simt neînsemnată, nu că aș fi de o importantă mare. Dacă mă ridic, va trebui să dau piept cu tot, cu orice lucru de care am încercat să fug. Nu vreau să am iar senzația aceea în piept, cum că aș fi lasat-o pe Ioana în urmă, pentru că nu am lăsat-o! Ea m-a îndemnat să plec, sub pretext că „am nevoie de o pauză". Și am, chiar am.

Ar trebui să mă ridic să îmi adun lucrurile, dar nu vreau sa părăsesc tapițeria aspră a scaunelor. Sunt sigură că deja mi s-a imprimat pe pielea bratului și a obrajilor, a devenit parte din mine.

-Iuhuu, Arina! Îmi strigă profesoara, de data asta, slavă Domnului, nu la microfon.

-Sunt trează! Îi țip eu înapoi pentru că ea era tocmai în fața autocarului.

-Foarte bine, atunci poți să îți strângi catrafusele de la picioarele noastre? Aud familiara voce feminină din fața mea, de lângă Ivan.

Se pare că în timp ce dormeam ca un bolovan, punga primită de la mătușa mea a căzut și a răsfirat peste tot lucrurile din ea. În același caz se afla și ghiozdanul meu, pentru ca bineînțeles că am uitat să îl închid. Măcar geanta cu laptopul era intactă. Mă ridic și arunc o privire la Eduard.

-Urangutanule, nu puteai să le strângi tu? Acum trebuie să mă aplec peste tot prin autocar ca să le găsesc pe toate! Îi spun exasperată.

-Oricât de tare aș vrea să te văd aplecată pe aici, aș fi făcut-o, dar ar fi însemnat să mă ridic, adică să te deranjez și ești drăguță când dormi, îmi zice el, încercând să se scuze.

-Asta pentru că tac, nu?

-N-am zis-o eu, afirmă el și râde.

Doamne. Recuperez rapid punga cu croasantul care nu era foarte departe. La scurt timp găsesc și punga unde ar fi trebuit să stea toate. Dau și de șosete, care erau calcate în picioare, astfel dungi zig-zag de praf pătau fața albă a urșilor panda. Cât de barbar! Relativ repede găsesc și celelalte obiecte. Totuși nu am putut să-mi găsesc sucul.

-A văzut cineva o sticlă cu suc de mere? Întreb, sperând să o fi pus cineva undeva.

-Ah, da! Să știi că mi-a placut mult sucul tău! Să îmi spui și mie de la ce firmă e, o să îmi mai iau! Îmi spune Ivan, si restul persoanelor râd.

Ți-aș spune ceva Ivan, dar nu ar fi firma sucului. Ci multe cuvinte jignitoare. Nu pot să cred că acum e aliat cu domnișoara prea-bună-pentru-lumea-asta. Dar, de fapt, de ce m-ar mira. Sunt făcuți din același soi. Cine se aseamănă, se adună.

-Du-te dra-, încep eu.

-Iuhuuu! Arina!! Limbajul!

-Mă scuzați, îi zic eu profesoarei cât de frumos am putut.

-Scuze acceptate, răspunde idiotul de Ivan.

-Ai probleme mentale, pensatule? Îl întreb vizibil enervată.