Arina

Unu

Atenție! S-a deschis poarta de check-in pentru zborul București, Otopeni spre Londra, Heathrow. Vă rugăm să urmăriți semnele indicatoare ale companiei de zbor. Vă mulțumim!

Bun, mai sunt 2 ore până la zbor. Îmi ridic privirea din pământ și, apucându-mi troler-ul de mâner, mă îndrept spre ușile glisante care dau în interiorul aeroportului. Am mințit spunându-mi că îmi e rău și mă duc să iau o gură de aer și să fumez. Dar, asta a fost acum 1 oră. Cred că s-au prins că detest să stau în compania lor. Măcar așa nu va mai trebui să le-o arunc eu în față. Îmi ridic privirea când văd un grup măricel de persoane adunate undeva în dreptul ușilor. Observ un ceas electronic pe un panou. Era 6:33, iar zborul meu era la 8:21. Avusesem dreptate. Nu era așa mare chestie, dar eu mă simțeam mândră. Colțul gurii mi s-a ridicat, lăsând la iveală umbra unui zâmbet ironic.

-Cât ai câștigat acolo afară? Mă întreabă o voce pițigăiată și puțin pe nas.

Sânziana. Fata-Barbie. Stătea cu fundul ei umflat pe un geamantan din plastic roz, cam cât ea de mare. Limita de bagaj e de 30 de kg. Pun pariu pe o brioșă de la Starbucks că deja a depășit-o. Mă uit dincolo de parul ei decolorat și uscat, căutând un potențial partener de pariu. Nimeni cunoscut. Totuși, îmi place să trag conlcuzii despre oameni. Suntem 11 în grup. 10 copii și o profesoară. Așa că am 9 persoane de ghicit. Provocare acceptată. Am noroc de ecusoanele cu numele noastre, pe care trebuie să le purtăm. Așa poate o să îi învăț pe ceilalți, în astea 3 luni, cât o să stăm împreună.

Îi iau în ordinea în care îi zăresc. Aura. O tipă șatenă, destul de zveltă, așezată nepăsător pe bagaj și cu ochii în telefon. O cibernetică. Pare genul de tipă populară, însă doar printre prieteni, care aparent nu sunt cu ea și, bănuiesc, cu care vorbește. Filip. Un tip destul de sunt-popular-dar-nu-foarte .Genul care poară haine ok: tricouri largi cu sigle de care, probabil, nici el nu a auzit, pantaloni cam strâmți pentru un băiat cu musculatura lui, iar odinioară era tuns „penson", acum însă parul arată de mii de ori mai bine, întrucât a reușit să scape de chelia de pe părți. Arată chiar bine. Dacă mi-ar fi păsat, ar fi arătat bine. Patricia. O replică mai ieftină de a Sânzianei, de aceea nu se suportă. Și cu asta am spus tot despre ea. Olivia. Tipa care se holbează la mine de când am ajuns. Unul din motivele principale pentru care am plecat de lângă grup, sub pretextul nevoii de aer. Are părul negru și tuns în scări, cred. Pare genul de fată poser-iță, care încearcă să abordeze un stil punk-rock. Eduard. Tipul creț, care nu își piaptănă părul aproape deloc, iar cârlionții i s-au transformat într-un început de dread-uri. Pare okay. Tot ce face e să analizeze oamenii care trec pe lângă el. Exact ca mine. Găsește-ți altă ocupație, tipule, asta e deja luată. Vlad. Are căștile pe urechi, e așezat pe valiză și se zvârcolește ca un nebun cu laptop-ul pe brațe. Uneori mai scapă câte o înjurătură , probabil atunci când e împușcat. Pare că se joacă Counter Strike. Tudor. Pare a fi tipul destul de tocilar. Poartă o cămașă cu un tricou, blugi și teneși. Citește o carte. Pare a fi a doua carte din seria „Instrumente mortale". Poate doar joacă un cosplay pentru Simon, un personaj din carte care seamănă fizic, izbitor de tare cu tipul din grupul meu. Și mai e un băiat. Însă, nu își poartă ecusonul. Serios?! Adică, îl port eu și nu îl poartă el? Eu voiam să rămân de tot în anonimat și mi-ar fi reușit fără bucata asta de plastic cu numele meu pe ea. Iar el, oricum atrage privirile tuturor. Până și oamenii de culoare zabovesc ceva mai mult cu privirea pe el. Nu că aș fi rasistă sau ceva. Dar serios acum, cu sau fără ecuson, tot popular e. La mine, ecusonul face diferența. Pe el, doar îl face misterios. Cine naiba se crede? Își scoate o cască din ureche și deschide ochii. Se pare că a terminat cu somnul de am-ajuns-cu-două-ore-înainte-la-aeroport. Și ghici cine era fix în fața lui. Nu eu. Sânziana, care se holbează din autocar la el. Ai zice că după cele 4 ore de mers în dreapta lui, din orașul meu natal, până în capitală, plasticul ăsta umblător a ajuns să îi știe fiecare linie a corpului. Serios, ar putea să se angajeze la muzeul de ceară „Madame Tussaud's" și să înceapă să îi facă statuia. Nu cred că ar întâmpina dificultăți. El îi zâmbește și simt că mi se face greață. Se pare că Barbie l-a găsit pe Ken. Îmi vine să vomit.