Arina

Prefață

Zgomotul de metal pe metal mă înnebunea. Deschideam fiecare usa care imi aparea în față doar ca sa relizez ca fiecare dădea spre o camera goală sau spre un dormitor în care se întâmplau „lucruri fierbinți". Tot ce știu e că trebuie să o găsesc. Nu îi văd capul creț nicăieri și asta mă scoate din minți! Am început să deschid ușile de pe celălalt perete al etajului de cămin. Ușa asta duce spre un dormitor gol. Ușa asta la fel. Și asta. Și asta. Și asta. Spre surpinderea mea una rupe normele și nu îmi arată întuneric sau o scenă de film porno. Îmi dezvăluie un om ghemuit într-un colț. Părul vopsit roșcat, nu prea lung îi acoperă în întregime capul pus pe genunchi. E o fată. Are rochia ei neagră șifonată și murdară. A transpirat mult, probabil din cauza plânsului, iar acum fusta rochiei stătea ca niște pantaloni pe coapsele ei. A ridicat capul să mă privească. Cu o oră în urmă, machiajul îi era perfect, rujul pus la locul lui, iar ochii plini de veselie. Ce văd acum e doar o replică jumulită a unei adolescente. Geamul deschis permite vantului să-i adie prin păr, facând-o să pară și mai fragilă decât era deja. Și să fiu a naibii, de nu am crezut că s-ar sparge la cel mai mic fir de praf. Își vârî nasul roșu înapoi între mâini, pe genunchi. Nu voia să vorbească. Okay puteam să mă descurc cu asta, venind din partea unei străine. Problema era că această fată nu reprezenta o străină pentru mine. Era Ioana.

Ioana. Prietena mea. Cea care mi-a fost alături de când am intrat la liceu, fără nimeni de gen feminin alături. Doar cașaloții mei prieteni. Și la scurt timp după începerea anului, într-o experiență cu teatrul, am primit-o printre noi și la scurt timp ne-am închegat ca și grup. Lucru ce ne-a favorizat prietenia, a fost și faptul că eram în aceeași clasă. La scurt timp după ce am început teatrul, ne-am apropiat și ne-am mutat în aceeași bancă. E de la sine înteles faptul că lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine între noi. Am fost la balurile de la începutul clasei a 9-a împreună, am ieșit mult după, petreceam mult timp la repetiții, mă ajuta mereu când aveam o problemă.

Iar ea avea acum o problemă. Una mare. Gigantică. Iar eu nu știam ce sa fac pentru ea. Să o întreb ce a pățit? Nu, nu e pregătită să vorbească, poți să vezi asta de la o poștă. Să o întreb dacă e bine? Nu, ar fi de prisos. Să încerc să o ridic? Nu, părea fericită în cercul ei. Părea. Era singură. Iar eu eram singura persoană împuternicită să schimbe asta. Așa că am făcut cel mai firesc lucru. M-am așezat lângă ea. Și-a ridicat privirea iar la mine, iar apoi, deschizându-mi brațele, am lăsat-o să se prabușească în brațele mele slăbănoage. Am icnit. Nu eram puternică, iar impactul a fost destul de mare, însă durerea mea era acum doar un pretext de a ascunde faptul că nu știam cum să o ajut. Ea s-ar fi băgat până în gât în problema mea, încercând să mă salveze, iar tot ce pot să fac eu e să îi perturb cercul. Hai Arina, gândește. Ce am făcut eu vreodată pentru ea? Cu ce am ajutat-o? Ce i-am oferit eu ei?

Piesele de teatru. Asta era! Își iubea fiecare rol pe care îl interpreta. Fiecare. Iubea să joace mai multe vieți. Să simtă fiecare bătaie a inimii într-o ființă diferită. Fiecare rol a avut rol inițiatic pentru ea. A convertit-o. Au făcut-o să fie atât de specială. Șansa de care ea dispune este cu mult subevaluată de cei ce nu înțeleg. Mi-am dres glasul ca să îi captez atenția. Nici nu observasem că plângea și suspina în același timp. Eram prea egoistă, înecându-mă în propriile mele gânduri nesemnificative, când am în brațe unul dintre cele mai semnificative lucruri din viața mea, stingându-se încetul cu încetul. Iar eu doar priveam. Îi puteam să îi simt durerea curgând din trup și revărsându-se ușor pe al meu. A deschis gura. Un suspin avea să îi părăsească buzele pline, umflate de la plâns. Nu puteam să las asta să se întâmple.

-Amalia, tu, nu te-ai descurcat prea bine, dar pentru că te-ai îmbrăcat frumos, îți pun un 5 de încurajare, am zis eu încercând să fac voce de moșneag.