Being Chased

Capitolul 38

           "Domnule doctor, înainte să plecați..." încep nesigură."Vreau să îmi spuneți ce s-a întâmplat cu Lucy." tonul meu era rugător, atât de plin de emoție, cuvintele oprindu-mi-se în gât.

            "Nu pot dezvălui aceste informații decât familiei. Suneți rudă?"

             Fir-ar! Ce mă fac? Vreau să aflu...

           "D-da. Sunt verișoara ei." minciuna ieșise atât de natural, umindu-mă.

          Chiar devin o mincinoasă profesionistă.

         Bărbatul mă privește suspicios, de parcă putea să vadă prin cuvintele mele nesincere. Părea că se chinuie să mă creadă, făcându-mă să mă îndoiesc de talentele mele. Stătea ca o stană de piatră în mijlocul camerei, lumina neoanelor căzându-i pe o parte din față. În ochii lui cafenii se citea un conflict interior, dar cum s-a aprins, s-a și stins. A oftat inaudibil, clătinând din cap. Știam că nu m-a crezut câtuși de puțin, însă, cu toate astea, era dispus să îmi spună.

         "A ajuns în jurul orei șapte jumătate în stare critică. O mașină în viteză a lovit-o pe partea stângă, producându-i o ruptură de splină, determinând revărsarea unei cantități mari de sânge în abdomen. Am operat-o de urgență, reușind în cele din urmă să o stabilizăm." explică el, folosind termeni pe care îi pot înțelege.

          "Știți ce s-a întâmplat cu cel care a lovit-o?" întreb absentă.

           "Din câte am auzit, a fugit de la locul accidentului." zice cu părere de rău.

          "Mulțumesc, domnule..."

          "Robinson."

         "Mulțumesc." repet, zâmbindu-i timid.

         Aș fi vrut să îi mai pun o întrebare, una singură. Dar îmi era mult prea frică de răspunsul lui. Trebuia să am încredere. Să am încredere că Lucy va lupta să se întoarcă la noi, încredere că mama o va ajuta. Nu era momentul să devin pesimistă, și cu siguranță nu era timpul să mă las decepționată de gândurile negre, inevitabile. Va fi nevoie ca de data aceasta, eu să fiu cea puternică, cea care le ridică moralul celorlalți. Trebuie să am grijă de Dean și Chase, care sunt pe marginea prăpastiei, de părinții ei care probabil că sunt speriați de moarte și de sufletul meu care este atras în abisul suferinței. În planurile mele nu se mai încadrează o înfrângere. Persoanele dragi mie se lasă pradă durerii, iar eu sunt singura care am trecut prin asta ca să știu cum să mă descurc. Nu voi mai pierde pe nimeni. Nici acum și nici mai târziu.

             "Sper ca verișoara ta să se facă bine." zice femeia, după ce doctorul se scuză și plecă.

             Mă uit la ea, recunoscătoare pentru bunătatea ei. Era vizibil că era o persoană delicată și bună la suflet. În ochii ei erau scântei ce trădau o poftă de viață incurabilă și o candoare impresionantă. I-am zâmbit sincer, ea imitându-mi gestul, dezgolindu-și dinții albi.

           "Mulțumesc. Sunt sigură că se va face bine. E puternică." zic, încurajându-mă și pe mine cu acele cuvinte.

          Trebuie să am dreptate! Toți avem nevoie de asta!

          Lucy nu ne va părăsi. Va lupta cu toate forțele, până la epuizare, iar când nu va mai avea niciun mijloc de izbândă, noi vom fi acolo să o ajutăm. Refuz să o las să plece. Această opțiune este total și complet inexistantă. Dacă ea nu va mai putea continua, voi putea eu. Lucy se va întoarce la noi, cu ochii ei mari și energici, cu entuziasmul său contagios și cu spiritul său frumos. Nimeni nu o va lua de lângă noi, nici măcar un accident rutier stupid. Iar când voi afla cine a fost nenorocitul care ne-a făcut să trecem prin asta își va dori să dispară de pe fața planetei. Pentru că acum nu mai sunt singură, chiar dacă Nicholas și acea lepră ar fi vrut asta. Acum am familie, una adevărată și una adoptivă. Nu voi permite nimănui să îmi răpească și această ultimă bucurie, pentru că mi-a fost luat prea mult deja.