Stay high

Capitolul 23

❗❗❗ Ascultaţi melodia în timp ce citiţi❗❗❗

____________________________________

Deschid ochii încet, dar nu îmi dau seama unde sunt. E întuneric şi nu văd nimic. Capul îmi plesneşte de durere, ce dracu' s-a întâmplat? Unde sunt? Unde e Adam? cât e ceasul? Prea multe întrebări fără răspuns, care în clipa de faţă îmi fac capul să bubuie. Încerc să mă ridic în fund, dar nu pot din cauza durerii insuportabile. Gem de durere la fiecare mişcare pe care o fac. Îmi muşc buza, încercând să nu scot vreun sunet, şi deja simt gustul metalic al sângelui pe limba mea. Aud cum fiecare os se desprinde de la locul lui, provocându-mi dureri cumplite. Îmi dau seama că sunt întinsă pe o suprafaţă tare şi rece. Încerc să mă ridic, dar picioarele nu cooperează. Oftez enervată, şi mă întind pe spate, scâncind de durere. Totul e în întuneric, şi nu văd nimic altceva în afară de lumina slabă pe sub uşă. Oftez. Unde naiba sunt? Cât e ceasul? Oftez din nou exasperată. Îmi trec nervoasă mâna prin părul încâlcit, trăgând uşor de firele de păr, simţind cum se rup uşor de rădăcină. Nu ştiu ce sa fac! Ce s-ar presupune să faci într-o situaţie de genul?! Mă ridic din nou în fund, oasele trosnindu-mi. Gem la fiecare mişcare. Mă dau în cele din urmă jos din pat, picioarele-mi desculţe atingând podeaua rece. Proastă alegere. Imediat cum talpile mele ating solul, mă prăbuşesc pe jos scâncind. Îmu venea să urlu de durere, dar orice sunet pe care l-aş face poate fi în defavoarea mea, dacă sunt unde cred eu că sunt. Mă sprijin de perete şi încerc să mă ridic, dar durerea prezentă în tot corpul meu îşi reface apariţia. Se aud paşi pe hol, şi îmi şi aud inima cât un purice cum bate ca disperata de frică. Adrenalina e prezentă, şi mă grăbesc cu toate forţele mele inutile să mă ridic. În zadar mâ chinui, soarta nu este de partea mea. Uşa este trântită de perete şi în cameră îşi fac apariţia cele două pachete de muşchi. Unul dintre cei doi aprinde lumina, orbindu-mă de luminozitatea puternică ce mi-a intrat în ochi, făcându-mă să îmi închid automat ochii.

- Ia uite cine s-a trezit, rânjeşte cel care a aprins lumina. Încerc să mă obişnuiesc cu lumina puternică, deschizându-mi ochii treptat. Simt cum două braţe muşchiuloase mă prind de şolduri şi mă aruncă pe nişte umeri laţi. Nu am forţă să ripostez aşacă mă las purtată de el. Intrăm într-o încăpere întunecată. Miroase a închis şi abia se poate respira. Cineva aprinde lumina şi îmi înnăbuş un ţipăt. Lacrimile îmi curg şiroaie pe faţă, nefiind capabilă să le opresc. Îl văd pe Adam legat de un scaun pe jumătate inconştient, plin de sânge pe faţă. Hainele îi sunt şi ele pline de acelaşi lichid roşiatic. Matahala mă aruncă şi pe mine pe unul din scaunele din faţa lui Adam. Durerea îşi face din nou apariţia, dar nu o iau în seamă. Fizic sunt ruptă în două, psihic sunt deja distrusă. Acesta mă leagă de scaun, străpungându-mi pielea, înroşind-o, cu funia groasă. Se întoarce şi se îndreaptă către Adam. Oh nu, dacă te atingi de el nu ştiu ce îţi fac.
- Nu te atinge de el! strig cu ochii în lacrimi, lovindu-l uşor cu piciorul. Ce? nu am forţă nici să mă ridic singură de pe scaun. Acesta se uită amuzat la mine şi începe să râdă în hohote. Ce fraier! Se apropie de Adam, nebăgându-mă în seamă, şi îi dă o palmă zdravănă peste faţă.
- Scoală-te! se răsteşte el către Adam. Acesta doar îşi deschide brusc ochii, buimac, neştiind ce să facă. Preţ de câteva minute, idiotul ăla plin de muşchi iese din cameră, lăsându-ne singuri. Încerc să mă eliberez din strânsoare, dar sunt legata prea bine. Mâinile îmi sunt legate împreună la spate, iar picioarele separat, de picioarele din faţă ale scaunului de lemn. Trag de funie cât de tare pot, dar fără niciun folos. Îmi strecor cu greu mâinile în buzunarul de la spatele pantalonilor, sperând să găsesc ceva ce m-ar putea ajuta să tai funia. Gem de durere când îmi înfig din greşeală ceva ascuţit în deget. O lamă! Îmi amintesc că o aveam în pantaloni de când m-am tăiat atunci, în gang.
- Lucy.. se chinuie Adam să scoată nişte cuvinte, răguşit. Începe să se trezească, dându-şi seama cât de cât ce se întâmplă. Începe să se zbată, dar nici el nu are destulă forţă să se elibereze. E slăbit, se vede. Reuşesc într-un final să tai funia şi să îmi eliberez mâinile din strânsoare. Bine, deci nu e distanţă decât de maxim doi metrii între mine şi Adam, pot ajunge la el. Încep să sar cu scaunul, trăgându-mă cât mai aproape de el, ignorând durerea ce mă acapara cu fiecare salt pe care îl făceam. După ceva timp în care m-am tras cât mai aproape de el, am ajuns destul de aproape încât să îi pot cuprinde faţa în palmele mele micuţe, degegele-mi lungi simţindu-i pielea aspră.
- Ssh, spun eu printre lacrimi, trasându-i cu degetul conturul maxilarului.
- Te rog.. reuşeşte el să zică printre tusete şi suspine.
- O să fie bine, mă reped eu, zâmbindu-i uşor trist. Pff.. cea mai mare minciună pe care am zis-o. Nu o să fie nimic bine, până şi eu ştiu asta. El doar dă din cap negativ, smulgându-şi faţa din palmele mele calde.
- Nu o să fie nimic bine! exclamă el, la un pas să izbucnească în lacrimi. Mi se rupe inima văzându-l aşa. Încep să plâng, observând că şi lui îi dau lacrimile. Îmi trec degetele prin părul său, plasându-i capul pe umărul meu, strângându-l cu putere la pieptul meu.
- Lucy.. începu el suspinând pe umărul meu, îmi.. îmi pare rău pentru tot. Vreau să ştii că indiferent ce se va întâmpla, eu te iubesc, spune el ridicându-şi capul de pe umărul meu, uitându-se adânc în ochii mei. Încep să plâng în hohote auzindu-l ce tocmai a spus. Nu vreau să se termine! Nu trebuie să se termine aşa! Nu! vreau să se termine toată prostia asta şi să mergem acasă. Se lasă din nou pe umărul meu şi îşi afundă nasul în părul meu şi începe să plângă. Mi se rupe sufletul, efectiv simt cum se rupe. Nu mai avem nicio scăpare, degeaba încercăm. Nu ştiu cât timp am stat în poziţia asta, plângând şi suspinând, dar deja simţeam cum nu mai am lacrimi. Niciunul dintre noi nu zicea nimic, doar stăteam în linişte şi plângeam. E o linişte mormântală şi totul e aşa de sinistru şi trist. La un moment dat îşi ridică capul de pe umărul meu şi se uită la mine. Nu am mai văzut în viaţa mea atâta tristeţe în ochii cuiva. Mă privea cu atâta milă şi melancolie încât numai privindu-l mă rupeam în mii de bucăţi. Se aud nişte paşi şi întorc capul speriată. Aaron stătea în picioare cu mâinile împreunate la piept. În ochii lui nu se citea nimic, nu puteai vedea nicio expresie sau emoţie. Ştiţi cum se zice, că ochii sunt oglinda sufetului? asta mă face să cred că el nu are nici suflet, nici inimă. Parcă ar fi fost o statuie. Doar se uita la noi şi nu zicea nimic. Şi-a întors capul şi a făcut un semn cu mână, şi în cameră au reapărut cei doi. S-au apropiat rânjind ca doi fraieri.
- Leag-o, ordonă Aaron calm, uitându-se la mine. Panica m-a cuprins din nou, când unul dintre cei dou de apropie de mine şi îmi prinse mâinile puternic. Le duse în spatele scaunului şi le legă din nou, dar de data asta mult mai strâns, făcându-mă să gem de durere. Aaron se apropie încet de noi cu paşi mărunţi şi apăsaţi. Mă uit speriată la Adam şi văd că era tot transpirat şi respira greoi.
- Adam, începe el făcând o scurtă pauză, învârtindu-se prin camerâ, privind pereţii scorojiţi. Ţi-am spus un lucru la început. Adam înghiţi în sec. Te-am avertizat, continuă el, dar nu m-ai ascultat. Acum a venit timpul să plăteşti. Se apropie de el şi se uită scârbit de sus în jos. Alege! ordonă el aspru. Cum? ce să aleagă? nu înţeleg nimic. Adam se uită speriat de-a binelea la bărbatul din faţa lui. Tu... sau ea? întreabă el rânjind ca un om mizerabil ce este. Adam îl priveşte de-a dreptul îngrozit. Înghite de câteva ori în sec, nevrând să creadă ca ce a zis e de fapt, un ordin, şi că tot ce se întâmplă e de fapt.. realitatea! nu un coşmar din care trebuie doar să te trezeşti, uiţi şi s-a terminat. Tocmai l-a pus să aleagă între mine şi el! Omul ăsta e nebun la cap?! Lacrimile îmi îngheaţă pe faţă, iar inima mi se opreşte preţ de câteva secunde. Sângele îmi îngheaţă în vene, gândindu-mă la ce se va întâmpla. Trăiesc un coşmar! Doar nu o să facă ce cred eu! Doamne nu!
Adam nu reacţionează în prima fază, dar e îngrozit şi scârbit de alegerea ce i-a fost impusă. Respiră din ce în ce mai sacadat şi gâfâie. Aaron începe să râdă malefic şi pocneşte din degete. Privesc speriată cum una din matahale se apropie, făcându-mă să îngheţ. Îmi ridică piciorul stâng şi îl întoarce într-o poziţie imposibilă. Urlu de durere sinţindu-mi oasele cum trosnesc. Încep să plâng incontrolabil implorându-l din priviri să îmi dea drumul. Acesta rânjeşte şi mi-l întoarce şi mai tare, făcându-ma să urlu din nou din cauza durerii. Lacrimile îmi curg şiroaie pe faţă şi mă doare de mor.
- Ajunge! strigă Adam cu ochii în lacrimi, privindu-mă disperat. Aaron încep să râdă.
- Credeai că glumesc? continuă el amuzat.
- Dă-i drumul! strigă Adam disperat, cu ochii în lacrimi, doar văzându-mă aşa.
- Hm.. aşa gândeam şi eu, începe Aaron să râdă. Lacrimile mi se usucă pe faţă încetând să maj curgă. Ce tocmai a făcut?! Oh Doamne, nu! Matahala îmi dă drumul ducându-se către măsuţa de lemn de lângă perete. Deschide prinul sertar şi scoate un pistol. Îl pune în sus şi îl încarcă arma. Se apropie încet de Adam, teroarea de pe faţa acestuia citindu-i-se de pe expresia feţei sale. Sângele îmi îngheaţă în vene. Adam înghite în sec. Se uită la mine sfâşiat de durere, zâmbindu-mi fals, fără să riposteze. NU! nu aşa trebuie să se termine!
- Nu! am strigat eu printre lacrimi, făcându-l să se uite la mine. Nu te atinge de el! Am început eu să plâng. Acesta nu m-a luat în seamă, şi şi-a continuat drumul. Am început să mă zbat cu scaunul, încercând să mă eliberez, dar fără rost. Plângeam incontrolabil şi mă zbăteam ca o nebună. Paşii apasaţi se aud în încăpere, acesta apropiindu-se din ce în ce mai tare de Adam. Şi atunci a făcut ce nu am crezut vreodată că se va întâmpla. Atunci s-a produs inavitabilul. A tras. Inima mi s-a oprit, încetând să mă mai zbat. Doar m-am prelins în scaun ca o legumă, nefăcând nimic. Preţ de câteva secunde nu am făcut decât să mă uit la scena macabră din faţa mea, fără să reacţionez. Sunt în şoc. Lacrimile îmi curg incontrolabil, scurgându-se încet, scăldându-mi faţa. Ochii mi se înceţoşează şi nu mai văd nimic decât ceaţă din cauza lacrimilor ce nu se opresc să curgă. A făcut ceea ce nu credeam vreodată că o să facă. A tras.

____________________________________

Nu mă omorâţi, şi eu plâng îmi pare rău că nu am postat de mult, am fost ocupată cu editarea cărţii, şi acum că e gata, şi am şi intrat în vacanţă, pot posta mai des. Si nu, povestea nu se termina aici, mai e muuuult de poveztit. Pana data viitoare voteaza, comenteaza, ca si asa nu prea o faci , si daca nu ma urmaresti, nu e prea tarziu sa o faci.

Btw, capitolul urmator vine la 15 voturi si 10 comentarii. Mkay bye ❤