Drumul spre inima ta

41. Dragostea va găsi o cale

Zgomotele de pe hol mă fac să mă trezesc buimac. Mă uit în jur încercând să disting ceva prin obscuritatea din cameră, dar nu văd nimic. Îmi mijesc ochii și aud doar un scurt clinchet făcut de ușă. Luna își aruncă ici colo câteva raze, dar nu suficient de puternice încât să îmi dau seama de ce e în jur. O respirație agitată își face simțită prezența și mă smucesc din pat apăsând cu rapiditate întrerupătorul din stânga mea. Ignor faptul că lumina îmi face ochii să ardă, căci rămân blocat când văd silueta mică conturată în fața mea.

- Olivia... reușesc să îmi smulg cuvântul cu greu. 

Ne uităm unul la altul preț de câteva secunde fără să ne spunem nimic. Doamne, aproape îmi vine să plâng. Cum a putut să stea atâta timp în apropierea mea și să nu îmi dau seama de adevăr? Părul șaten cu reflexii aurii, nasul subțire, buzele mari și cărnoase, felul în care vorbește, se mișcă, talentul la desen, istețimea... toate sunt... atât de evidente! Simt că mor pe dinăuntru de durere gândindu-mă la câte evenimente din viața copilului meu am ratat.

- Bună, vocea îi sună gâtuită și îi văd câteva lacrimi sclipindu-i în ochi... tati. 

Cuvintele ei sparg liniștea ce s-a lăsat între noi și îmi fac sângele să mi se scurgă din obraji. Cum poate spune ceva atât de... dulce? Se mișcă din locul în care a rămas și vine spre mine cu pași mici. O Doamne, nu știu ce să fac! Se așază timid pe scaunul de lângă mine și îmi zâmbește. Își ține mâinile împreunate în poală și trage aer în piept, gândindu-se probabil cum să înceapă. 

- Olivia... cum ai ajuns aici la ora asta? Shanon e cu tine?

Scutură din cap și își ferește privirea de a mea. Poate că întrebarea a părut puțin egoistă, dar nu pot să nu mă tem de faptul că o fetiță de 10 ani umblă de una singură noaptea pe străzi. 

- Nu știe că ești aici, nu? conchid eu.

Își strânge buzele într-o linie fermă și se îmbufnează. Știe deja ce am de gând să îi spun. 

- Nu e bine că ai venit aici fără s-o anunți. 

- Știu. Dar trebuia să fac asta. 

- De ce?

- Pentru că ești tatăl meu, spune cu ochi scânteietori. 

Rămân mut la afirmația ei și pe cât de tare îmi vine să râd și să strig asta în gura mare, ochii mi se umplu de lacrimi. Vede că nu sunt surprins și pufnește. 

- Și tu știai și nu mi-ai spus?

- Da! Adică nu, am aflat abia ieri, dar da știam oarecum... nu eram chiar... în condiții necesar potrivite ca să te văd.

- Nu am avut niciodată un tată, mă întrerupe ea, și a trebuit să vin aici de cum am aflat pentru că am dreptul să știu cum este să ai unul! Am dreptul să te cunosc și să te văd chiar dacă Shay mi-ar spune că e o oră târzie sau nu mi-ar da voie să vin deloc să te văd. 

- Nu cred că ar face una ca asta. 

- Nu contează, ea a știut adevărul și nu mi-a spus, cine știe câte alte lucruri mi-a mai ascuns? Știu că îi e frică că o să vrei să mă iei, dar tu n-ai face una ca asta niciodată, nu m-ai despărți de ea nu-i așa Lucien?

- Nu, nici gând, spun sărind din pat. Mă așez în fața ei și îi iau mâinile în ale mele. E tare ciudat pentru mine s-o ating. Uite Olivia, nu poți să pleci așa pur și simplu de acasă. Puteai să mă suni sau puteai să mă cauți abia mâine dimineață. Nu trebuia să vi la ora asta, Shanon probabil o să moară de îngrijorare, înțelegi?