Drumul spre inima ta

BONUS - O aniversare de neuitat

Îmi frec cu incertitudine ceafa uitându-mă printre vitrine. Nu e nimic aici care m-ar putea ajuta să mă decid ce să îi cumpăr lui Shanon. Doamne sunt atât de confuz! DE CE NU CADE UNIVERSUL PESTE MINE?! Îmi pun capul în palme şi îmi frec ochii obosiţi. Cu asta sunt trei zile de nesomn în care mă plimb prin magazine ca un zombi. Ce face o femeie fericită? Ce face o femeie să o ia razna şi să vrea să te iubească până la disperare, dar mai important CE CADOU ÎI CUMPĂR DE ZIUA EI?!

Aş putea să îi cumpăr un ursuleţ din aceia drăguţi pe care îi apeşi pe burtă şi spun „te iubesc". Nu, n-ar fi decât pueril. Are câteva zeci aruncaţi în debara. Aş putea să îi cumpăr o brăţară cu diamante, dar n-ar fi o premieră, deci n-ar impresiona-o prea mult. Pantofii ăia noi pe care şi i-a dorit atât de mult, nu mai sunt disponibili pe mărimea ei şi deja s-a plictisit de aşteptat. Nu schimbi în fiecare prefixul, şi vreau ca această aniversare să fie foarte specială pentru ea.

— Tati, o voce mă scoate din starea letargică în care am intrat şi îmi îndrept privirea spre fiica mea a cărei figură îmbufnată mă amuză. M-am plictisit de atâta plimbat. Vreau să mergem acasă.

— Încă puţin scumpo, îi spun, mângâindu-i părul blond.

Îşi pune mâinile în piept şi răsuflă greoi. Mă depăşeşte intrând într-un magazin de jucării şi îşi clăteşte privirea cu ultimele colecţii de păpuşi Barbie. Îmi îngustez privirea de uimire, căci ocupaţiile ei principale în ultima vreme nu mai par a fi demne de un copil de 11 ani jumătate, ci mai degrabă ale unui student cu normă întreagă.

Zâmbesc vag deşi gândul acesta îmi dă fiori. Nu pot să cred cât de mare creşte văzând cu ochii. Parcă mai ieri trebuia să fugă de-a buşilea prin casă şi acum calcă pe urmele mamei sale citind cu uşurinţă cărţi despre drept. Nu pare câtuşi de puţin interesată de activităţile obişnuite ale unui adolescent, căci asta cu siguranţă a devenit deja, şi cărţile îi sunt cele mai bune prietene. N-ar trebui să mă îngrijoreze asta, ci mai degrabă să mă bucure, dar puţini copii sunt cei care ne trec pragul, iar faptul că deja merge la liceu printre copii mult mai mari decât ea mă îngrozeşte de-a binelea. N-aş vrea să mă trezesc că vreun huligan îmi vede fetiţa ca pe o pradă uşoară, însă acesta e unul din motivele pentru care am grijă s-o duc în fiecare dimineaţă la şcoală. Nu vreau să simtă că o îmbulzesc cu atenţia mea, dar mi-a fost destul de greu să asimilez oricum faptul că Olivia e un copil special şi evoluează mult mai repede decât ar trebui.

Plus de asta mai e şi băiatul ăla care s-a oprit în faţa ei şi... stai puţin. Îmi lărgesc ochii şi mă apropii cu paşi mari de ei doi. O văd pe Olivia punându-şi mâinile în piept şi apoi fluturându-şi una din mâini în aer, chiar când brunetul se întoarce pe călcâie şi pleacă în direcţia opusă. Ah, împieliţatul! A scăpat, îmi spun ajungând în sfârşit lângă ea. Trebuie să îmi amintesc că nu vreau să fiu un stres pentru ea ci mai degrabă un sprijin, aşa că voi gândi de două ori înainte să deschid gura:

— Cine era ăla? curiozitatea învinge raţiunea şi fac ochii mari sperând că nu o să o supere grija mea exagerată.

— Nimeni. Oftează neînsufleţită şi îşi mută privirea în altă parte.

— Olivia, spun făcând-o să se uite spre mine.

— Nu contează, să mergem.

Şi mi-e destul ca să înţeleg că nici dacă mă voi pune în genunchi nu voi afla adevărul.

Doar muzica din maşină umple golul lăsat de faptul că niciunul dintre noi nu scoate un cuvânt. Oftez în sinea mea şi trag maşina pe aleea din faţa casei. Olivia coboară valvârtej şi dispare direct în casă. Intru la puţin timp după ea, fiind întâmpinat de un miros magnific de prăjiturele de casă, cu fulgi de cacao şi toping de caramel. Aş recunoaşte mirosul acesta dintr-o mie fiindcă e reţeta secretă a soţiei mele.