Drumul spre inima ta

37. Prost îndrăgostit

CAPITOLUL 37

- Ce Dumnezeu e în capul tău?!

Îmi simt ţeasta explodând de-a dreptul în timp ce aud vocea tatălui meu cum îmi sparge timpanele. Nu sunt capabil să îmi ţin ochii deschişi cum trebuie şi văd în ceaţă. Sirenele de poliţie nu încetează să ţiuie nici după ce toată casa mi-a fost evacuată. Încă stau sprijinit de copacul vecinilor şi am aţipit cu capul pe el, de parcă am fi doi prieteni buni de băutură. Părintele meu mă priveşte acuzator în timp ce îşi ţine mâinile în şolduri şi vrea să mă înspăimânte.

- Lucien! Lucien, dragul meu, ce ai păţit?

Mama vine într-un suflet şi se trânteşte lângă mine îmbrăţişându-mă strâns. Îmi sărută creştetul de două ori şi mă strânge de cap cu dragostea ei exagerată.

- Lasă-l în pace! ţipă tata. E beat ca de obicei nu vezi?

- Lucien... spune mama blând. Îmi îndepărtează capul de ea şi mă priveşte rugător cu ochii mari. Ce s-a întâmplat fiule, ai plâns?

- Plâns? ţipă şi mai tare bărbatul punându-şi mâinile în cap. Mai degrabă dro-

- Hei! Totul e în regulă acolo?

Unul din poliţiştii veniţi să îmi strice şarada, care de fapt nu e a mea, se apropie precaut de noi. Îşi ţine mâinile la spate mergând ca o raţă şi îmi înăbuş cu greu un chicot, precedat de un sughiţ.

- A plecat. Vocea îmi sună gâtuită, şi nu gâtuită în sensul "răguşit-sexy" ci în genul "măgar-obosit".

Figura tuturor se întoarce direct spre mine. Mă scarpin în cap şi încep să râd amarnic. Râd de unul singur câteva momente bune şi continui să râd când le văd feţele înmărmurite. Oare ei nu se văd cât sunt de amuzanţi? Şi cât de ironică e această situaţie. Primesc exact ceea ce merit. Karma îmi dă înapoi tot ce am oferit de-a lungul celor 33 de ani de viaţă şi de dezamăgiri constante.

- Poftim?

- A plecat mama, spun râzând. Un alt val de lacrimi îmi umple ochii şi mi le întind cu dosul palmei pe faţă. Nu mă uit la ei, dar le simt privirile arzânde asupra bietului drogat trist. Ştiu ce fac acum şi nu vreau asta. Mă privesc toţi cu milă.

- Lucien dragul meu sunt sigură că...

- Nu face asta, o avertizez pe mama. Se dă să mă prindă de mână ca să mă ajute să mă ridic, dar o refuz. Mă trag pe coate cât mai departe de ea. De ei. Nu mai suport atâta lume în preajma mea.

- Nu face asta! strig din nou.

Ochii mamei se umplu de lacrimi pentru că mă înţelege. În sfârşit cineva care o face! Îşi trage mâna ca arsă şi se dă un pas în spate, în timp ce braţul tatei se înfăşoară în jurul ei într-un gest protector.

- Nu îmi mai lua apărarea! strig cu furie. E numai şi numai vina mea! Nu îmi mai tot căuta nenorocite de scuze, nu înţelegi că sunt o decepţie a societăţii?! Mă ridic cu chiu cu vai de pe jos şi mă îndrept spre poliţist.

- Pune-mi cătuşele!

Bărbatul mă priveşte confuz în timp ce îmi întind încheieturile spre el.

- Sunt dro-

- Lucien! vocea tatei răzbate între noi şi îl văd cu coada ochiului apropiindu-se de mine.

- Pune-mi cătuşele şi arestează-mă! strig din nou la idiotul cu caschetă când reflexele mele sunt mai rapide ca ale tuturor şi îl înhaţ de gulerul cămăşii.