Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 29- ''Vreau doar să mă gândesc la mine acum"

Lia

•••

       — Smith, știi că ne poți spune dacă s-a întâmplat ceva, nu? Adică... poate te mai luăm la mișto, dar sunt tachinări pline de iubire.

      Nu îmi iau privirea de la fereastră, dar pot jura că Hailey își dă ochii peste cap. Dacă nu aș fi în starea în care sunt acum, aș zâmbi probabil la încercarea prietenului meu de a îmi ridica moralul.

      — Vrei să spui că tu o iei la mișto. Eu nu fac parte din aceeași categorie ca și tine, Hailey spune la rândul ei, ca mai apoi să se apropie de mine.

     Se așează pe fotoliul de lângă mine, iar eu deja știu. Nu voi reuși să ascund nimic de ea. Și nici de Beck, cu toate că ceea ce s-a întâmplat, nu ar fi neapărat ceva potrivit de spus unui băiat. Nu fiindcă îmi este rușine— cu toate că poate alte fete în situația mea, doar la asta s-ar gândi— ci pentru că nu am idee cât de mult ar putea să priceapă gravitatea situației.

      — Știți când mi s-a părut că l-am văzut pe Stan, nu? întreb, fără să mai mă gândesc dacă le-am spus amândurora, sau doar lui Hailey.

      — Unchiul tău adică, nu? Beck întreabă și eu aprob scurt din cap, deși în momentul de față, ultimul lucru la care m-aș putea gândi, este că nemernicul ăla ar putea fi unchiul meu.

     Nu mai îl pot vedea ca pe fratele mamei mele. Nici măcar nu îl mai pot vedea ca pe o persoană. Ceea ce a făcut el a fost ceva mai mult decât monstruos; ceva ce ar avea aceeași gravitate, oricui i s-ar fi întâmplat.

      — Nu era mort? continuă brunetul cu întrebările, și din nou mă întreb dacă el știa de întâmplarea de dinainte, atunci când nu eram sigură că l-am văzut pe Stan.

      Ori nu i-am spus, ori pur și simplu a uitat. Nu ar fi ceva nou să uite ceea ce îi spun.

    — Da, ei bine, nu e. Se pare că a fost în închisoare tot timpul ăsta, iar atunci când mi s-a părut că l-am văzut, ei bine... chiar l-am văzut.

     Credeam că avea să îmi fie mai greu să vorbesc, mai ales fiindcă știu în ce direcție merge conversația. Nici Beck și nici Hailey nu l-au cunoscut pe Stan. Din câte mi-am dat seama, a fost închis înainte să fac eu accidentul, deci nu prea aveau cum să îl știe decât din ceea ce le-am mai spus eu. Știau puțin despre partea lui violentă, dar chiar și astfel, l-am creionat ca pe un om destul de bun, cineva care mi-a asigurat un loc unde să trăiesc, sau măcar, un simplu membru de familie. Acum îmi pare rău că am făcut asta.

     — Pentru ce a fost închis? Din cauza părții lui agresive? îmi aud și prietena, ca mai apoi să inspir adânc, fără să îmi mut privirea totuși.

     Nu am idee de ce sunt nevoită să îndur toate aceste provocări. Am citit undeva că Dumnezeu preferă să așeze lupte doar în fața celor mai puternici copii ai săi. Da, știu că m-am considerat până acum destul de puternică, dar nu mai pot spune același lucru. Sunt obosită. A naibii de obosită. Nu mai mă simt în stare să lupt, fiindcă nu mai văd niciun fel de salvare.

     — Dacă ar fi fost din cauza asta, nu prea mi-ar fi păsat, sau cel puțin, nu m-ar fi durut atât de tare. Toată viața mea am fost agresată de el, cu toate că am încercat să îi caut scuze, doar din cauza faptului că este fratele mamei mele, las toate cuvintele care îmi stau pe suflet să iasă la iveală, în timp ce simt deja cum niște lacrimi se dau la întrecere pe obrajii mei. Mi-am tot spus că nu este un om rău, nu are cum să fie un om rău, fiindcă la naiba! Este sânge din sângele ființei care a murit pentru ca eu să mă nasc.