Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 2-"Cum ar trebui să decid pe ce potecă voi pleca?"

Arax

•••

     — Din nou îmi faci sufrageria să miroase de parcă incinerăm oameni? Adam mă întreabă, probabil referindu-se la mirosul provocat de țigări și de alcool.

   Nu duhnește doar încăperea, ci și eu. Știu asta. Dar în momentul de față puțin îmi pasă.

     — Încerc să îmi incinerez inima dacă e, glumesc în batjocură, luând un alt fum și lăsându-l să îmi atace plămânii.

     — Și cum merge? întreabă la fel de sarcastic, apoi se așează pe canapea, la doi metri depărtare de mine.

      — Nu am ce incinera, răspund impasibil, iar atunci când vreau să mai trag încă o dată din țigară, șatenul de lângă mine mi-o ia din mână.

      — Ce s-a întâmplat Shakespeare? Nu ți-au mers planurile cu Julieta? mă întreabă arucând țigara doar pe jumătate gata în scrumiera de pe masă, mutându-și din nou privirea la mine.

     Are un ciudat obicei să mă numească astfel doar fiindcă m-a văzut că scriu de câteva ori. Oricum e mai bine decât porecla lui Seb. Nu am habar dacă ar trebui să mă simt bine sau rău fiindcă nu am mai auzit-o de o bucată bună de timp.

     — Romantismul e mort, omule. În momentul de față aș prefa să fiu și eu, recunosc și probabil își dă seama că sunt puțin amețit, fiindcă de obicei nu vorbesc astfel.

    Am încercat să uit, măcar pentru câteva momente, furtuna din sufletul meu cu ajutorul băuturii. Și aș minți dacă aș spune că e prima dată. Am cedat de atât de multe ori viciului care mi-a stopat viața în trecut, încât am renunțat la numărătoare. Pur și simplu mi s-a părut un mod ciudat și perfect de a îmi chinui gândurile; oprindu-le să curgă cu ajutorul lichidului care m-a înnebunit în acea noapte, iar odată cu Iza, mi-a ucis și mie sufletul.

      — Ce s-a întâmplat acolo? Nu ai plecat să vorbești cu ea? o notă de seriozitate se observă discret în tonul lui, iar eu pur și simplu ridic din umeri, apoi iau sticla de pe masă (probabil a treia) și dau peste gât niște guri.

      — M-a uitat. Amuzant, nu?

    Râd, dar îmi vine să plâng.

     — Te-a uitat? întreabă băiatul de lângă mine puțin confuz, iar eu doar strâng puternic sticla în mâna dreaptă.

     Probabil Adam observă ceea ce fac, iar din frica stupidă să nu îmi tai mâna sau așa ceva, îmi apucă și sticla de băutură din mână. Idiotul.

     — Se spune că orice s-ar întâmpla, iubirea adevărată nu poate pieri, spun și el mă privește atent. Cred că între mine și Lia nu a existat așa ceva. Iubirea noastră a pierit dinainte să înceapă, continui mai apoi, în timp ce șatenul încearcă mai mult ca sigur să priceapă ce naiba e în capul meu.

     Sincer, nici eu nu am habar. Mintea mea e vraiște în momentul de față. Tornade îmi răstoarnă gândurile, oblingându-le să se ascundă printre crăpături, în timp ce furtunile îmi întunecă și puținele speranțe pe care le mai aveam. Nu prea mă gândesc la nimic altceva decât la idioțenia mea de până acum. Nu pot înțelege cum am avut speranța că voi regăsi ceea ce am pierdut, iar asta, din pură știință.

     Aveam o ultimă fărâmă de încredere, că poate (printr-un miracol sau ceva de genul) totul va reveni pe același drum, pe care a fost înainte de accident. M-am gândit că poate voi putea să îi vindec rănile (pe care tot eu le-am provocat) și că o vom putea lua de la zero. Tindeam să îmi strig cu tărie în inimă, ca la un punct ne vom reîntâlni, ca mai apoi să fim doar noi doi. Dar asta a fost o simplă, prostească erezie pe care mi-am tot repetat-o mie însumi.