Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 10- "Îl voi ajuta pe cel care m-a ajutat"

Arax

•••

     — Du-te tu și răspunde. Oricum nu faci nimic altceva decât să umpli cu putoare camera asta, îl aud pe Adam și îmi dau ochii peste cap, abținându-mă să nu îl înjur.

     Las laptopul pe masa din fața  mea, apoi mă ridic cu nu foarte mult enrtuziasm, îndreptându-mi pașii înspre ușa de la intrare. Nu pricep cine ar putea fi la ora nouă dimineața, mai ales dat faptul că Adam nu are mulți prieteni (da, nu este întocmai cel mai sociabil fluture).

       — Da, da, vin acum, bolborosesc sub barbă atunci când idiotul sau idioata de după ușă, apasă din nou soneria. 

      Mă durea deja capul, iar sunetul ăsta a naibii de puternic, parcă îmi plesnește în creier. Așa că da, chiar nu prea sunt în cea mai strălucită dispoziție acum. Nu e ca și cum am fost în vreo dispoziție bună, în ultima vreme.

       Inspir adânc, iar imediat ce deschid ușa, mă încrunt subtil. În fața mea, stă o fată care mi se pare oarecum cunoscută, privindu-mă atentă. Blonda cu părul scurt și îmbrăcată din cap până în picioare cu non-culoarea negru, îmi aruncă parcă niște săgeți prin ochii săi verzi, iar eu nu pricep dacă ar trebui să mă simt ofensat sau nu. I-am făcut și ei ceva și nu mai țin minte?

      — Cine ești? mă întreabă, iar eu mă abțin să nu râd.

       Pe bune? De ce aud întrebarea asta nenorocită atât de des în ultimul timp? Jur, ar trebui să fie interzisă! 

       — Mai bine spus, cine ești tu? îi întorc cu aceeași monedă, în timp ce ea încearcă să își strecoare privirea înăuntrul casei.

       — Îl caut pe Adam. Asta e casa lui, spune de parcă nu aș ști deja, sau de parcă aș fi vreun hoț.

      Îmi dau ochii peste cap și aprob scurt, apoi mă dau la o parte pentru a îi face loc să intre în casă. Dacă îl caută pe Adam, înseamnă că îl știe, așa că nu văd de ce ar fi vreo problemă să se întâlnească cu el înăuntru.

       — Cine era, Arax? aud vocea prietenului meu din sufragerie, apoi închid ușa în urma mea, mutându-mi privirea înspre necunoscută.   

       — O fată care spune că te cunoaște, răspund în timp ce ne îndreptăm amândoi înspre sufragerie, iar în câteva secunde suntem deja în camera respectivă.

     Prietenul meu pare prins în ceea ce lucrează pe laptopul său, căci în primele minute nu ne observă prezența, dar imediat ce își ridică privirea de la ecranul din fața lui, pot sesiza mai mult decât ușor subtila schimbare de pe fața lui. Devine imediat mai rigid, iar în timp ce se ridică de pe canapea, pare că încearcă să își amintească cum să vorbească, sau cel puțin, ce să vorbească.

        — Ce cauți aici?

      Vocea lui de gheață mă ia chiar și pe mine prin surprindere, iar blonda din stânga mea doar îl privește într-un mod a naibii de ciudat, de parcă o imensă vinovăție i-ar apăsa sufletul. Da, am ajuns să cunosc astfel de priviri.

       — Adam, vreau să vorbim. Trebuie să vorbim, străina insistă și încearcă să se apropie de el, dar prietenul meu o oprește printr-o privire la fel de glaciară precum vocea lui. 

      Probabil ar trebui să plec, fiindcă nu este treaba mea ceea se întâmplă în aceste clipe. Dar ceva mă ține pe loc, de parcă situația asta îmi este a naibii de cunoscută.