Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 8

Ce poem zbuciumat este nebunia omului în forma ei proprie.

Hellen se îndreaptă cu pași hotărâți spre casa lui Casper. Pe drum se ciocnește cu persoane pe care nu le cunoaște sau pe care poate le-a văzut la un moment dat, însă nu are timp să se gândească la așa ceva. Mintea ei poartă gânduri întortocheate și totul pare să fie doar un nod puternic strâns care nu mai poate fi dezlegat. 

Nu vrea să meargă la institut. Locul acela încă îi bântuie cele mai rele coșmaruri și o face să își dorească să își piardă memoria doar pentru a uita momentele petrecute acolo. Igrasia de pe pereții încăperilor vechi i-a pătruns adanc sufletul și a lăsat o pată adâncă ca o semnătură care să îi reaminteasă faptul că niciodată nu va scăpa cu adevărat de locul acela. 

Nu știe de ce Casper vrea să vorbească cu ea și nu își poate închipui ce planuri are pentru ea, dar cu siguranță nu vrea ceva bun. Omul acela a prevestit mereu numai haos. Ar fi o mincinoasă dacă ar spune că are încredere în el, pentru că nici dacă ar fi ultimii oameni pe o insulă pustie, fata ar sta departe de el. 

Cu toate astea, Hellen lucrează pentru Casper. 

Mereu a fost așa. Cei slabi caută sprijinul celor puternici. Fata a fost nevoită să o facă. Când mama a plecat, iar tatăl a început să caute în congelator vodca în locul mâncării, iar curentul nu a mai venit, când praful a început să se adune amenințător, iar buruienile să invadeze curtea și hainele să fie prea mici, James a încercat, iar după ce a plecat, a trebuit și Hellen să încerce.

Diferența a fost că Hellen s-a descurcat mai bine.

Mâncarea și-a făcut stingheră loc în congelator, curentul a fost mereu prezent, praful nu mai era vizibil, grădina a început să fie curată, iar Hellen a avut un rând de haine noi.

Tatăl ei a lucrat pentru aceeași nemernici în tinerețe, când lucrurile erau în ordine, când erau fericiți, când aveau ziua tată-fiică în care mâncau numai înghețată. Ca de fiecare dată însă, într-o zi le-au luat totul și au rămas cu sufletele goale. 

Cât de greu e să umpli un suflet gol pentru că el nu va mai fi niciodată cu adevărat plin. Va lăsa mereu loc pentru un spațiu mic care să îi reamintească constant că într-o clipă poate să nu mai existe nimic.

Hellen nu știe ce au făcut James și Rufus, dar știe că nu îi place ceea ce face ea în ciuda faptului că e plătită bine.

Ajunge într-un final în fața casei familiei Casper. Se deosebește ușor. E o vilă în mijlocul caselor care se pot dărâma la prima adiere de vânt.

Doi bărbați înalți, îmbrăcați în geci de piele îi fac semn să îi urmeze, așa că Hellen își înghite nodul din gât și merge în spatele lor.

Incinta e impunătoare. Podelele sunt din marmură scumpă, candelabre de cristal atârnă în fiecare încăpere, covoarele persane sunt la tot pasul, iar camerele sunt pline de arcade frânte și coloane în stil corintic. Totul este atât de luxos încât fata își privește teneșii plini de noroi uscat și se întreabă dacă nu cumva ar fi fost mai bine dacă se descălța la intrare. 

Urcă un șir de scări și ajunge în fața unei uși mari din stejar. Cei doi bărbați stau în jurul ei de parcă ar fi o prizonieră care va scăpa în orice moment și chiar așa se simte. E doar o adolescentă înconjurată de pericole. E ca și cum calcă pe un câmp minat și spera să nu fie aruncată în aer ca o păpușă din cârpă.

Înaintează doi pași care par atât de mari și ciocăne apatic în ușă. Nu a mai fost niciodată aici, iar sentimentul de anxietate o lovește din plin ca un tren de marfă. Nu o sperie faptul că se afla într-o clădire atât de impunătoare, din care i-ar fi imposibil să evadeze în cazul în care se ivește o ambuscadă, de faptul că va fi nevoită să intre în biroul lui Casper de una singură. Pentru ea e un teren necunoscut și trebuie să fie atentă ca nu cumva să facă un pas greșit. În preajma lui Casper totul este imprevizibil.