Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 2

Primăvara, momentul în care lumea prinde viață și renaște sub umbra naturii. Momentul învierii fericirii și al frumosului. Nu a privit niciodată mai mult decât ochii ei au putut să vadă și nu a visat niciodată mai mult decât i-a permis rațiunea. Nu a savurat perfecțiunea cu căldură ci a împins-o în dezastru. Nu a știut niciodată să se controleze și nu a aspirat la dreptate.

Viața renaște primăvara, dar a ei cu siguranță a uitat acest element de bază, iar în prima sa iarnă când totul a murit, a rămas așa, înghețat în timp și fericirea nu s-a mai întors la ea.

Străzile au început să prindă un miros de flori albe iar casele își pictează zâmbete pe ușile de la intrare. Cum o fi oare să fii fericit?

Rătăcește pe străzile cu locuințe mari cu geamuri lungi și subțiri, cu peluza tunsă, cu alei pavate. Case care adăpostesc familii perfecte. Directorii și profesorii își arată roadele cunoașterii și privesc viața de la balcon, iar copii lor își plimbă câinii în lesa pe străzile asfaltate cu trotuare largi.

Strada Willson numără 30 de clădiri impunătoare. Cartierul perfect situat lângă oraș este locul în care oricine ar vrea să trăiască. Mai puțin ea. E adevărat că și-ar dori să aibă o cameră mare și luminoasă, să fie dusă cu mașina la școală și poate chiar să aibă prieteni pe care să îi poată aduce acasă pentru a vedea un film, dar viața asta nu-i aparține. Provine dintr-un film diferit și nu s-ar putea acomoda niciodată cu luxul unui cartier bogat, cu iluminat stradal și garduri vii tunse milimetric.

Picioarele ei calcă atent pavajul de pe trotuare. Aici primăvara e mai frumoasă, ar fi ironic să nu fie. Totuși, nu-i place să vină aici. Se simte străină de sentimentul unei apartenențe la un astfel de loc .

Totuși nevoia îi coordonează pașii către casa cu numărul 10 fiindcă oricât ar încerca problemele o ajung mai repede decât se așteaptă.

Nu a fost niciodată o tocilară sau unul dintre copiii exemplari care își dedică adolescența studiului amănunțit. A fost copilul acela de care mama ta îți spune să stai departe. Poate că ar fi fost exmatriculată de mult timp. Ceea ce l-a făcut pe director să nu semneze niciodată fișa de exmatriculare a fost inteligența ei prematură, dar și orgoliul lui care fusese adânc rănit de fratele ei mai mare. Domnul Parker, directorul, e ca o statuie. Neclintit în orice situație. Puțin ciobit, zgâriat, desenat cu graffiti pe alocuri însă neclintit. Nimic nu-l poate scoate din ale lui.

Pe Hellen nu o surprind multe, din contră, e genul de persoană care știe ce urmează să se întâmple și rareori poate spune că rămâne cu gura căscată, însă directorul a reușit să o lase fără cuvinte în dimineața aceasta când i-a transmis prin telefon, cu o nonșalanță ieșită din comun faptul că va fi exmatriculată. Decizia domnului Parker a șocat-o atât de puternic încât a scăpat telefonul din mână, iar acum se poate observa cu ușurință o crăpătură în colțul drept al ecranului.

Fata stă în fața ușii de stejar pe care este inscripționat numărul 10. Casa pe două etaje are un design vechi în stilul începutului de secol XX. Peluza e tunsă iar florile multicolore așezate în glastrele ferestrelor parcă îți zâmbesc în semn de bun venit. Analizează locuința cu un ochi critic, chinuindu-se să găsească o singură imperfecțiune ceea ce este imposibil așa că într-un final decide să bată la ușă. În spatele acesteia se aud pași încordați. Poate recunoaște orice tip de pași, iar aceia par chinuiți, obosiți și apăsați de timp, greoi, regretând faptele făcute. Într-un final, ușa se deschide lin, fără nicio scârțâitură iar fața directorului, brăzdată de riduri adânci, o întâmpină cu un zâmbet scurt și forțat.

Știe ce fel de elevă este și cu atât mai mult, îi cunoaște prea bine clasa socială din care face parte. Cei ca ea sunt ușor de deosebit. Hainele uzate ale fraților mai mari sunt singura lor garderobă, au părul mereu ciufulit și pielea bronzată de la soarele care îi îmbrățișează zilnic, însă libertatea și vânătăile sau zgârieturile de pe corp îi deosebesc cu adevărat.