Hellen Brooks (de Hazzy B.)

Capitolul 1

Totul a început la sfârșitul verii lui '90. Căldura omorâse oameni, culturi, păduri și vise. Simple vise care puteau prinde aripi. Pentru Hellen, fusese cea mai urâtă vară din viața ei. Rămăsese fără culori și trebuia să își deseneze viața în alb și negru.

În iunie, Jolene, fiica familiei Parker fusese găsită moartă în apropierea pădurii de lângă cinematograful Riverside. Din acel moment viața orașului a luat o întorsătură gravă. Nimeni nu știa ce s-a întâmplat. Medicii legiști spuneau că fata ar fi luat o supradoză de medicamente care i-ar fi provocat decesul.

Cazul a fost încadrat la sinucideri, verdict care a dus la închiderea lui. Au curs râuri lungi de lacrimi amare. Fiecare om o cunoscuse într-o anumită măsură pe Jolene. Era preferata tuturor, o fată perfectă, decupată din revistele de modă care făceau victime prin mințile adolescentelor. Avea niște ochi albaștri ca un ocean liniștit, iar părul cârlionțat era ca un lan de păpădii galbene. Jolene era minunată, nimeni nu poate nega acest aspect. Era una dintre fetele acelea perfecte pe care numai în cărți le găsești. S-ar putea vorbi despre ea ore în șir și tot s-ar mai găsi câte o amintire a unui moment glorios din viața ei mult prea perfectă.

Chiar dacă anii au trecut nemiloși, spiritul ei a rămas viu, ca o pedeapsă cruntă pentru întregul oraș.

 În acea perioadă, într-o mansardă întunecată, o fetiță cu codițe împletite strâmb plângea neauzită. Hellen împlinise 11 ani. De dimineață, James, fratele ei îi lăsase un cadou pe noptieră. Era ultimul lucru pe care îl mai avea de la el, un carnețel.

În acea după-amiază însorită de august, s-au plimbat prin pădurea din apropiere. Era unul dintre acele momente liniștite dinaintea furtunii. Clipe în care crezi că totul va fi bine, că nu se va ivi nicio nenorocire, dar când dezastrul se întâmplă te gândești că poate dacă nu erai atât de fericit, nu s-ar fi întâmplat.

Înghețata mâncată la benzinărie înaintea accidentului, glumele de dinaintea telefonului care te va pune nemilos la pământ, vina constantă că te-ai simțit bine în ultimele clipe frumoase, că ție ți-a fost bine pentru câteva momente în timp ce persoana pe care o iubești se chinuia să mai respire pentru câteva minute.

Cei doi frați s-au plimbat mult în acea zi de vară. Era cald, dar briza aerului îi răcorea. Purtau bandane negre și spuneau glume. Râdeau pentru prima dată în câteva luni bune. James avea părul lung dat pe spate, iar încordarea lui obișnuită dispăruse. Era atât de relaxat, se simțea nemuritor. Hellen era prea mică să înțeleagă multe lucruri, dar nu atât de mică încât să nu își dea seama că era una dintre puținele clipe frumoase.

Au stat atât de mult împreună, s-au jucat jocuri, și-au făcut promisiuni.... atât de multe promisiuni. James nu făcea niciodată asta, dar atunci părea diferit, părea că ar fi spus orice, ar fi inventat orice numai să mai petreacă o singură secundă alături de sora lui.

Era trecut de miezul zilei. Băiatul a privit-o pe Hellen în ochi și i-a mărturisit că indiferent ce se va întâmpla, el nu o va părăsi niciodată, iar fata l-a crezut pentru că atunci când fratele tău mai mare îți promite ceva, ști că se va ține de cuvânt.

A trimis-o acasă. Urma să vină și el mai târziu. I-a promis. Totuși, nu a venit.

Hellen nu l-a mai văzut din acea zi. În unele nopți în care nu poate să doarmă, își ia carnețelul și se ascunde în colțul cel mai întunecat din mansardă. Uneori nu știe de cine mai exact se ascunde. Cu monștrii de sub pat s-a împrietenit de mică, a realizat că ei nu au fost niciodată sub pat, ci au trăit mereu confortabil in capul ei, reprezentând vocile infernale pe care nu le putea opri.

Fuge de oameni, de lumină. Fuge de propria persoană. Nu se suportă și niciodată nu crede că o va face. Noaptea, când e sigură că nimeni nu o poate observa în negura în care stă ascunsă, desenează până când simte că și-a mai eliberat o parte din sufletul care trăia chinuit în colivia din pieptul ei. Ar avea nevoie de un miliard de schițe și desene, dar ea nu știe asta, pentru că niciodată nu va ști cât de mare este sufletul ei.

Creionează orice o face pe moment să se simtă mai bine și inconștient, periodic, o dată pe luna îl desenează pe James pentru a fi sigură că nu va uita niciodată chipul fratelui ei. Nu realizează de la început că portretul aparține persoanei pe care a iubit-o cel mai mult. Mereu începe cu niște schițe simple care uneori duc la fețe necunoscute sau oameni pe care întâmplător i-a văzut pe stradă. Numai când își simte inima frântă, trăsăturile încep să prindă un contur familiar și în câteva minute, chipul lui James îi zâmbește ștrengar din foaia subțire. E un fel de comunicare mută între ei.

Hellen se preface pentru un moment efemer că nu mai este singură, blocată într-o cameră cu fantomele trecutului. Cu fantomele nu s-a împrietenit și nu plănuiește să o facă.E groaznic să fii singur, iar ea simte că merită, că poate dacă ar fi fost altfel, lucrurile ar fistat diferit. 

James era un băiat tipic. Avea gașca lui de prieteni cu care reușea să facă tot felul de lucruri dubioase pentru care nu au fost niciodată pedepsiți. Cine ar pedepsi niște tineri care tot ceea ce vor să facă este să fie fericiți? Nimeni nu le-ar fi luat asta. Diferența dintre el șiJolene o reprezintă faptul că lui i-au dus lipsa un număr limitat de persoane. Băieții ca el nu sunt văzuți niciodată cu ochi buni de societate. Era modelul unui rebel incurabil.

Totuși, a existat un număr restrâns de persoane care au simțit un gol uriaș în suflet când au auzit vestea că a dispărut. Pe el nu l-a căutat nimeni. Poliția era prea ocupată de cazul lui Jolene pentru a mai acorda atenție altui caz, așa că totul a rămas un mister.