Drumul spre inima ta

32. O rază de speranţă

- Taci din gura! Nu e treaba ta ce fac şi cu cine. Nu e treaba niciunuia de fapt. Nu am trăit treizeci şi trei de ani ca să vă aud bocind ca nişte babe expirate despre relaţiile mele eşuate.

- Lucien, spune mama blând, te rog...

O ard cu o privire care o face să îţi retragă mâna de pe braţul meu. Tocmai acum nu am nevoie să fiu giugiulit.

- Mă rogi nimic, nu pot să cred cu ce oameni dorm în casă.

Mă ridic de la masă trântind şervetul în farfurie şi probabil îmbibându-l în gem. Atâta silă şi dezgust n-am mai simţit de când Nick a pus mâna pentru prima dată pe Shanon. Îi punctez cu privirea doar pe cei doi inculpaţi şi în timp ce Robin îşi lasă privirea în jos vinovată de ieşirea mea, tata zâmbeşte de parcă tocmai a văzut cele mai tari drifturi la un show de maşini de curse. Mă întorc cu spatele la el făcând o grimasă şi părăsesc sufrageria victorios. Nu pot să cred ce impact au asupra mea de fiecare dată cuvintele lui căci rămân cu un gust amar după fiecare ceartă de-ale noastre. Cu asemena familie cine are nevoie de duşmani?

- Lucien. Nu vrei să stăm puţin de vorbă?

Eram pe cale să ies din casă ca să plec la serviciu cu orice mijloc de transport existent, asta include şi autobuzul sau o bicicletă doar ca să scap de aici. Atmosfera a devenit deja agasantă şi îmi doresc să plec naibii cât mai departe.

Fiona se uită la mine din uşă cu ochii aceia de căprioară din pragul uşii şi îmi transmite instant o stare de pace pe care n-aş putea să o obţin de la altcineva. De fapt, ba da ar fi, doar că momentan mă urăşte. Fac cale întoarsă şi intru în bucătărie trăgând uşa după mine. Femeia stă sprijinită cu o mână de masa din bucătărie şi în cealaltă ţine o lingură de lemn. Ar trebui să am grijă ce spun acum pentru că ea e înarmată şi eu sunt un simplu muritor.

-          E Shanon?

Încuvinţez fără să mă uit la ea şi bate cu mâna în masă făcându-mi semn să mă aşez.

-          V-aţi certat?

-          Se poate spune şi aşa. A fost mai mult genul de discuţie Lucien-îşi-bagă-nasul-unde-nu-i-fierbe-oala.

-          Înţeleg. Ţi-ai cerut scuze?

-          Am încercat. Dar... a ţipat la mine!

-          Probabil ai supărat-o rău de tot.

Stăm în linişte o vreme şi mă simt ciudat că niciunul dintre noi nu spune nimic.

-          Luce-

-          Eu... începem în acelaşi timp, dar ea îmi oferă întâietate. N-am plăcut niciodată o femeie atât de mult cum o plac pe ea. Nici măcar nu-s sigur dacă o plac, dacă o vreau de soţie, dacă doar vreau să îmi fac de cap cu ea şi s-o arunc la gunoi cum am făcut cu altele, dacă vreau s-o sărut până când o sufoc sau dacă...

-          Am, am înţeles, confirmă ea după ce iau o pauză.

-          Nu ştiu ce să fac.

-          Dar inima ta ce spune?

Îmi încrunt sprâncenele şi îmi duc mâna la piept.

-          Acum zice doar *bum*.

Râdem amândoi şi mă simt mai bine că Fiona reuşeşte să dezmorţească atmosfera.

-          Nepoata mea e o femeie în toată firea Lucien. Să mă scuzi pentru asta, dar nu are nevoie de cineva care să îi încălzească patul în fiecare noapte, ci de un bărbat puternic şi frumos, care s-o susţină şi s-o sprijine. Crezi că eşti suficient de pregătit ca să îţi iei această responsabilitate?