Frumoasa și bestia

Capitolul VIII

Dintele misterios, împreună cu o bucăţică de risc maxilar, ieşi din piatră cu o uşurinţă surprinzătoare. Harriet îşi folosi ciocanul şi dalta cu precizia pe care o învăţase cu mult timp în urmă de la tatăl ei şi, în scurt timp, ajunse să ţină fosila în mană.

Era un dinte foarte mare, în formă de lamă şi încastrat într-o alveolă, nu doar lipit de osul maxilarului. Dintele unui carnivor, decise ea. Al unui carnivor foarte mare.

ÎI studie la lumina felinarului pe care îl atârnase de pironul din peretele peşterii. Nu putea şti sigur până nu avea ocazia să facă cercetări, dar era convinsă că nu semăna cu nici un alt dinte fosil pe care îl găsise vreodată.

Şi nici nu se potrivea cu nimic din colecţia tatălui ei.

Dacă avea noroc, era rămăşiţa unei specii necunoscute până atunci. În acest caz, avea să poată scrie o lucrare pentru a-şi prezenta concluziile lumii ştiinţifice.

Se scurseseră două zile de când petrecuse acea noapte fatidică în compania lui Gideon. Ţinând fosila în mâini, la adăpost, Harriet privi roată prin caverna care îi transformase viaţa. Bunurile furate fuseseră ridicate de către domnul Dobbs, sub supravegherea lui Gideon şi a magistratului local.

Chiar şi sacii de pânză care le serviseră drept pat dispăruseră.

Ţinând în continuare strâns dintele fosilizat, Harriet se apropie de locul în care stătuse culcată în braţele lui Gideon. Amintirile fierbinţi o copleşiră. Îşi aminti dorinţa brută din ochii lui, sudoarea de pe sprancene şi muşchii tensionaţi ai umerilor lui. În noaptea aceea, vicontele ajunsese la limitele autocontrolului.

Dar principala lui preocupare fusese durerea pe care i-o provocase ei, reflectă Harriet. Făcuse tot ceea ce-i stătea în putinţă pentru a-i reduce disconfortul, deşi propria lui pasiune îl mâna cu o forţă incredibilă. Harriet se înfioră când îşi aminti senzaţia împreunării lor. O umpluse în aşa măsură, încât aproape că se transformase într-o parte din ea. Preţ de o clipă ruptă din timp, fuseseră legaţi unul de celălalt mai strâns decât ar fi crezut vreodată că ar fi posibil. Sentimentul de intimitate zdrobitoare fusese mai mult decât o senzaţie fizică. Harriet avusese impresia că atinsese sufletul lui Gideon. Ştia că el îl atinsese pe al ei.

Valul de gânduri poetice o surprinse.

- Prostii, murmură ea cu voce tare.

Astea erau, probabil, exact genul de lucruri pe care şi le spuneau toate tinerele îndrăgostite după ce făceau ceva atât de prostesc precum să renunţe la virginitate înainte de căsătorie. Aveau nevoie să-şi justifice nesocotinţa cumva.

Dar poate că şi ea putea fi scuzată pentru înclinaţiile poetice. Era, în fond, o femeie îndrăgostită.

Harriet ştia acest lucru de două zile. De fapt, îl ştiuse chiar dinainte ca Gideon să facă dragoste cu ea.

Ceea ce îi sfâşia inima şi îi trezea o senzaţie de greaţă în stomac era gândul că Gideon nu hotărâse să o ia de soţie decât din considerente legate de onoare.

Ştia că nu avea cum să-l convingă să renunţe la căsătorie. Onoarea lui fusese rănită prea grav în trecut.

Nu avea să permită ca acest lucru să se întample din nou, mai ales că împrejurările erau atât de asemănătoare, iar orgoliul lui era o rană deschisă.

Îşi luă felinarul şi ieşi din caverna în care descoperise că iubirea nu era nici pe departe atât de simplă şi de dulce pe cat îşi imaginase ea.

Îi era mult mai uşor să rezolve enigme prinse in piatră, precum frumosul ei dinte fosil, decât să înţeleagă firea complexă a unui bărbat precum Gideon, decise ea. Un bărbat ca Gideon trebuia pur şi simplu acceptat şi iubit, căci era mult prea orgolios pentru a se explica sau a cere înţelegere.