Tu, al meu erai.
Și cum am ajuns în pragul acestei singurătăți, înconjurată de oameni pe care îl cunosc dar nu știu nimic despre ei. Cărora le știu chipul dar nu le cunosc sufletul. Oameni care se idolizeaza pe față dar pe la spate mai că nu se înjunghie cu clipe de tăcere și săruturi din obligație. Au uitat cu toții să iubească, iar eu pe marginea prăpastiei mele melancolice, mă întreb, ce dracu e aia iubirea cu adevărat? De când "te iubesc" e doar un pretext, o promisiune eronata pentru cei care vor sa scape de o cearta sau sa atenueze o despărțire crunta? Două cuvinte ce ar trebui să ne lege unul de celălat parca mai mult ne dezbina de când nu mai are o insemnăciune atât de mare. Ne dezbina de realitate mai mult, as spune. Ne alinăm cu gândul că deși suntem tratati atât de nedrept, acel "te iubesc" schimba situația cu toate că suntem conștienți ca ne mințim pe noi înșine mai ceva decat ne mințeau părinții noștri că Moș Crăciun chiar există. Trăim intr o lume in care toți ne sprijinim dar in același timp, aruncam gunoiul în grădina celorlalți, ca și cum ne am spăla păcatele fiind in continuare niște păcătoși nepăsători. Privirile mai nou sunt în scârbă iar respectul nu mai exista printre noi, se pierde in imaginea de ansamblu. Acum preferam să ne mințim pe față in draci, ca să ce?. Totusi in favoarea cui se întâmpla toate astea? Ah, nu vrei sa rănești spunând adevarul? De aflat oricum se află. Dacă e, om' găsi acul în carul cu fân, doar sa ne facem dreptate. Nu credeai că e relevant? Poate pentru tine nu e, că minți, dar iubirea te înnebunește de a dreptul, și relevantă găsești in orice când e vorba de asta, irelevant oricum. Voiai sa ai intimitatea ta? E bună asta. Atunci trebuia să rămâi singur, Izolat de realitate, dar din păcate pentru tine, suntem doi, și din respect ar trebui să știm ce facem cu timpul nostru liber. E bine sa ai intimitate, dar nu cu alta, nu mințind că stai în pat și citești o carte în timp ce te lăfai în colțul barului cu prietenii tai dezaxati care nu știu sa întrețină o relație sănătoasă dar știu sa însele în prostie oricând și la orice oră. Un mesaj de "sunt bine" e prea lame și nu te calmează dar in schimb un "te iubesc" e perfect să te scoți din rahat când alcoolemia este mare și fetele prea bune. Mințim ca iubim, ca respectam, că sprijinim. Adevarul e crunt așa că, după părerea noastră e mai bine să nu l spunem. Ne mințim frumos. Ne mințim pe noi mai mult deși pare că ii mințim pe alții, o lupta contradictorie . Consider ca a minți nu este un talent sau ceva cu care sa te lauzi chiar dacă e deja o treaba pe care o facem la ordinea zilei. Într-adevăr, dacă ești prost, neexperimentat sau începător, ești prins, dar asta nu înseamna ca nu ai talent, înseamnă doar că te joci cu cine nu trebuie iar tu ești de asemenea un jucător și mai imbecil. Nu îmi place să recunosc dar detest sentimentul minciunii și totusi n am renunțat să o mai fac. Mamă, tată, acum e vârsta.
Cu toate astea, Abilitățile și perfecționismul in a minți, când iubesc, dispar ca și cum nu ar fi existat vreodată. Sinceritatea e atât de importantă încât și dacă sună prost pentru ascultători, o zic. Nu in șoaptă, nu in surdină. O spun și gata, în gălăgia sufletului și puterea tonului . Măcar nu mă apasă vinovăția, știi? La viața mea am fost mintita mult, dar de fiecare data am aflat. Lumea e mică si oamenii au o gura al naibii de spurcată. Astăzi vorbesti cu pereții si le spui ca ești îndrăgostit lulea de profesoara de muzica, si mâine știe toată școala, în frunte cu directoarea si restul profesorilor. Ciudat. De ce e atât de greu sa fim sinceri cu noi înșine? Că doar nu numai alții sunt mințiți de tine, mai ești si tu scufundat în gândurile tale păcătoase. Nu te ai gândit ca poate ar fi mai simplu să îți recunoști partea si sa eviti un discurs de 2 ore în care eu ma simt jignită si prea puțin respectata iar tu călcat pe coadă că ți am aflat micul secret? O poză la minut durează toată viața, dar minciuna ce ți cântă în strună s-ar putea să dureze o săptămâna sau două si apoi vei rămâne cu buza umflată că s a aflat de pe nu știu unde. Nu ca as vrea sa jignesc maieștrii in a-si minți partenerii sau persoanele dragi, dar nimeni nu vrea să țină in preajmă un om care minte fără rusine si nu recunoaște când este întrebat. Măcar greșeala recunoscuta se iartă pe jumătate, dar gândirea aia proasta. "Și dacă nu află?" . Nu suntem cu totii prosti, sau orbi, sau surzi dacă e cazul. Că vrem sa ne facem e partea a2a, dar de cele mai multe ori, aflăm, si crede ma, e mai rău dacă sursa e alta. Dacă nu aflam, Simte-te norocos, data viitoare poate v a fi diferit.
Unii oameni nu ar merita sa fie numiți așa prin simplul fapt că nu știu sa se comporte omenește. Omenia e mare lucru, dar cam toți uita că la rândul nostru, avem de voie de ea așa ca rămânem la forma noastră inițială de miserupisti cu diplomă în nepăsare. Și dacă despre minciuna am o părere proasta, nu știu ce să mai spun despre manipulare. O artă și asta, n am să neg. Nu orice om poate sa o facă. In timp ce eu ma scufundam in pernele ude, pătate de rimelul meu negru, Acum împroșcat peste tot pe așternuturile mele, tu te scufundai în alta. Nu de dor de mine, că dacă ți era dor erai in brațele mele. A fost ușor să spui că ieși cu băieții iar eu ca o neghioabă te am crezut, pe jumătate doar. Mai departe ai aranjat lucrurile de parca eu eram un pion iar tu mutai tablele exact după placul tău, regulile tale. Marioneta ușor manipulabila, orbita de dragoste și promisiuni false în numele iubirii, așa eram. Când spun ca dragostea ne tâmpește, e prea puțin spus. Atât de multe suspiciuni ne trec pe sub nas dar noi refuzam să le simțim sau mirosim. Ne spunem că e imposibil să se întâmple una ca asta, nu de alta dar ieri mi a spus ca ma iubește.
Iubirea asta, trebuie și demonstrata. Și eu ii spuneam mamei mele că de la anu mă apuc de citit cartea aia, acum are praf de 4 degete pe ea și zace în același loc de vreo 5 ani. Ce rost au cuvintele dacă faptele lipsesc din ecuație? E simplu sa îngânam niște declarații frumoase când poate asta era unica replică pe care o folosea si cu restul fetelor. Te ai gândit vreodată că ce îți spune ție ii demonstrează alteia iar tu îl aștepți fericita acasă cu mâncarea pe masă si goală de veșminte, așa cum ii place lui să te vadă, în timp ce trupul lui atinge alt trup cu ochii, mâinile si respirații lungi si calde? Poate că nu e atât de suspicios când iese din casa din ce in ce mai des și stă in ea din ce in ce mai rar, dar ar trebui sa îți dea de gândit. Îți mai oferă flori doar după o cearta zdravănă, ca un fel de "îmi pare rău că ai aflat ca nu a fost tocami cum am spus eu dar am fost nevoit sa te mint ca să nu ma părăsești", dar noi îl luam altfel. Pentru noi sunt gesturi "romantice" ambalate în scuze politicoase. Poate că e adevărat, nu Cunoști un om cu adevărat nici de îl știi de când zăcea în scutece. E greu sa acceptam faptul că ascundem un alt fel de noi în interiorul nostru. Nu suntem naturali nici măcar cu noi înșine, ceea ce e într un fel trist, caci suntem plini de ură și alte sentimente pe care le mascăm cu un zâmbet palid și chicoteli triste. Fata de alții suntem cineva dar față de noi, cine suntem? Cum suntem? De ce ne ascundem în spatele unor așteptări false și standarde iraționale în societatea asta? Știm cu toți ca oamenii vorbesc oricum, așa că, nu mai contează dacă ne arătam vulnerabilitățile și defectele. Încercarea in a fii perfecti ne roade pe dinăuntru, ne distruge încetul cu încetul fără sa ne dăm seama. "Te cunosc de o viața întreaga dar astăzi nu mai ești cum ai fost ieri". Suntem intr-o continua schimbare dar pretindem ca suntem aceiași oameni calmi, sfinți, iubitori. Spune i mamei tale că o iubești, i ai spus asta acu mult prea mult timp în urma. Tatăl tău sau băieții mai mari te au învățat ca daca îți arați emoțiile ești o pizda? Să simti e omenesc, să o arați e un semn de putere psihică. E de apreciat sa recunoști, sa te pierzi și sa te regăsești fără sa îți fie frica de ce vor spune alții. E normal și sa regreți, dar timpul nu poate fi dat înapoi așa ca "fuck it". Cine suntem noi sa ii judecam pe alții, când cea mai mare critica ne o Dam noua crezând ca e okay.
Deși gândul ca nu suntem aceiași oameni de ieri pare fals, eronat și lipsit de adevăr, cam aia este. Azi e o zi mai proasta dar de ce in ziua precedenta ai fost fericit? Nu mai ai același zâmbet și gândurile nu ți mai sunt în vacanța cu pofta de viața crescută la maxim. Astăzi simți ca mori iar lacrimile mai că îți dau pe dinafara, nu de bucurie totusi.
Deși gândul ca ieri te terminai pe abdomenul unei femei cunoscute din întâmplare in timp ce mintea îți era la alta persoana, mai că nu te macină. Nu e vinovăție și nici regret, dar se simte ciudat. Poate nu pentru tine dar pentru cea care ți era în gând, e straniu. Se gândește și ea poate la tine, dar cine sa facă primul pas când orgoliul te roade din fiecare parte a corpului iar degetele se mișcă cu galanță pe sânii altei femei, nu pe buzele celei pe care o iubești. As vrea sa știu cum se simte inima ta când faci asta. Îți spune ca e greșit sau in momentele acelea predomină dorinta carnala mai mult decât dorinta sufletului de a avea persoana aceea specială care te face sa sari pe pereti de fericire, nervi și emoție. Tânjești după puritatea din ochii ei când te priveau fascinați, după Mișcările tandre a coapselor ei când o cuprindeai cu toată ființa, după pletele încâlcite după o noapte de Amor și după mirosul ei ce se îmbibă in pielea ta. Ai ales o pe cea greșita în disperare, și acum duhnești doar a alcool, a femei care nu mai țin cont dacă ai fost primul sau al 10lea din acea seara, a tutun ieftin și a sudoare, nicidecum a parfum de femeie adevarata sau a mâncarea gătită cu dragoste în diminețile târzii, caci noaptea a emanat dragostea mai ceva decât un drog. Era si pacat sa irosiți asta, dar uită te în pragul prăpastiei tale, a noastre, de nefericire. Tu te întrebai ce e dragostea, și eu la fel, dar nu ne cunoaștem încă. De abia ne iubim pe noi, alții sunt pansament. Încercam sa reparam ceva ce nu a fost stricat vreodată, încercam sa reparam oameni dar ne stricam pe noi înșine. Pe mine cine o sa ma repare cu riscul de a se distruge? Probabil ca nimeni, din egoism. Fie și iubirea oarbă dar odată și odată tot te mai trezești. Te trezești cu dureri de suflet și de cap, de gat de la prea multe țipete, de palme de la prea multe lovituri în perete, de pleoape, de la prea mult plâns. Obișnuiai sa te trezești cu fluturi in stomac și cu zâmbetul pe buze, cu pomeții roz de la atâta râs și cu sânii dezgoliti de la atâta dragoste. Obișnuiai sa împarți patul cu alesul vieții tale, acum obișnuiești sa l împarți doar cu străini care nu se obosesc să te mai caute după. As spune că e animalic, corpul ți se vinde pe bani puțin și nu doar atât valorezi. Cel puțin asta le spuneai altora și te mințeai pe tine oarecum. Meriți mai mult dar alergi după puțin. Vrei sa te iubesca dar nu iubești. Ceri dar nu oferi decât un pat gol. Te gândești la cele dinaintea ta de parca el a fost primul. Și și dacă ar fi fost, tu l ai alea pentru cine e acum, nu pentru cine a fost atunci.
Ne legam de trecut de parca n am trai în prezent iar viitorul e o poveste scrisă de Mihai Eminescu printre salcâmi, viitorul mort. Punctul zero e o prostie, că doar pornim de la nivelul 100 și in loc sa tindem spre Perfecțiune mai repede coboram 10 trepte. Când e rău, e rau de tot dar ne spunem ca e bine. Ce e drept, pe toți ne bântuie o amintire sau mai multe, de care suntem mândri sau mai puțin mândri. Pe ale noastre le mai uitam cumva, in orice caz. La alții e problema. Acolo sa uiți nu exista, eventual sa ierți, dar nu de tot. Compătimim oamenii dar doamne rău e să îi urăști cu dragoste. Sa știi ca fi face rău din pricina trecutului și bine pe baza realității prezentului.
Nu toți credem în schimbare. E un sacrificiu al trupului și minții, al viciilor mai bine spus. Obiceiurile proaste ramân cel mai mult în noi, pe când cele bune dispar ca și cum nu ar fi apărut vreodată în rutina noastră, iar oamenii toxici sunt mai nou sănătatea noastră și eliberare pentru nebuniile creierului nostru bolnav. Nu i concepem ca pe niște oameni răi pana când ajungem sa fim ca ei, și sa rănim. Nu sa ne rănim pe noi ci pe alții. Sa i schimbam din binele suprem în raul demonic e o schimbare mare și oricât de greu de manipulat ai fi, e ușor sa te schimbi. Din bine in rău e floare la ureche dar din rău in bine e o provocare adevarata. Știi de ce!? Știu de ce.
Raul e noul bine, suna mai periculos si mai palpitant. Nu te lasă sa te plictisești și mereu e ceva rau care sa fie atât de bun încât sa nu te saturi, sa vrei mai mult. E ca sexul, dar nu cu o străină, deși ăla e cel mai palpitant, nu și cel mai excitant sau mai plin de sentimente . Oricum, tu când ești raul pe lume nu te aștepta ca binele sa te primească cu brațele deschise, și aici nu fac aluzia doar la concordanța dintre femeie și bărbat. Nu suntem pansamente , chiar dacă unii obișnuiesc sa se folosească de noi de parca am fi. Eu nu pot sa repar in altul ce nu am reparat eu in mine. Nu pot sa îți spun ca te iubesc când nici măcar pe mine nu ma iubesc. Un suflet trebuie iubit , nu chirpit, nu pansat. Trebuie alinat, mângâiat, el se vindeca singur. La fel și noi. Suntem exact aceiași poveste de nebuni, nebunii. Noi simțim ura și compasiunea diferit din doua perspective. Sufletul îmi spune ca e bine dar mintea e gata să ia foc de rău ce e. Am un nod in stomac dar inima îmi bate atât de tare încât uit de el. Uit ca sunt gata să deschid ușa de la inserare, sa ma încalț grabita cu adidașii murdari și sa o iau la goana unde vad cu ochii. Uit sa Bag cheile în ială dar cel mai prostesc e ca uit inclusiv sa ma ridic din pat, locul unde se spun toate cele vrute și nevrute. Îmi ajunge pana în gât de nervi ce s au năpustit asupra mea dar ignor galant sentimentul caci inima vorbește în locul meu și a preluat puterea glasului și a buzelor mele. Tot ce poate face mintea, e sa arunce niște lacrimi și sa tacă, din tot sufletul.
Și, așa suntem noi, ne uitam la stegulețe roșii de parca suntem la circ. Când la semafor prinzi roșu, încetinești, dar când omul îți aprinde beculețul roșu e okay, nu se schimba absolut nimic. Ba chiar mergi mai repede, te atrage mai mult. Ești ca boul când vede batista roșie. Nebun de parca mâine e ultima zi. Pe alea verzi le ignoram din obișnuința, le trecem cu vederea, nu ca ar fi multe. Atragem partea rea din oameni deși ne place sa fim blânzi și calzi cu alții.
Și din nou simti ca e mai bine sa fi rece și sa nu îți pese. E la modă sa te comporți de parca nu ai avea suflet dar și atunci când îl ai, ajungi sa regreți. Ajungi sa te îndepărtezi de toată lumea, chiar dacă la masa ta nu stătea nimeni oricum. Te limitezi la gândurile tale și te izolezi în bula ta de singurătate. După toate răutățile la care am fost supuși, alegem sa nu mai vrem pe nimeni și chiar dacă am vrea, nu am mai fi in stare sa menținem o relație pe linia de plutire. Am fost distruși înainte și tot ce e în față s ar putea să se distrugă acum din cauza noastră. E o dorinta carnala pe care mi o pot permite dar se plătește scump. Fericirea se plătește scump si când vine la pachet cu iubirea e deja peste buget. Alegem pachetul ieftin in care iubirea exista dar se complace în suferința. Dacă nu a noastră, a altora. Devenim detectivi ai trecutului pentru ca vreau sa știm ce ne rezerva viitorul. Strângem din Dinți când aflam că tot ce a fost promis odată era doar o poveste de copii cu final fericit, dar al nostru nu avea sa fie așa. Noi pretindem ca totul e bine, dar în același timp fluturam batista albă, gata sa renunțam la jocul pe care îl jucam. Intr un punct realizam ca noi eram doar pionii prezentului. Eram doar un trecut, ca restul, și nu existam in viitor. Greu de imaginat și mă încurc in declarațiile pe care le și trăiesc acum. Declar că ma simt singura lângă omul pe care îl iubesc. Nu din cauza faptului ca nu e lângă mine, Ba chiar din contră, doarme în brațele mele acum. Ma simt singura pentru ca îmi demonstrează fără sa vrea ca îmi ascunde ceva, e ceva ce nu trebuie sa aflu. Eu sau alții. Ceva ce nu trebuie sa aflam. Simt ca in brațele lui nu mai am liniște. E doar război, război curat cu arme albe. Devine suspicios și bănuielile nu sunt cele mai bune în momentul de față. E vorba de minciuna, manipulare, cine știe? Poate nu vrea sa se afle de mine, sa rămână cu opțiuni chiar dacă nu ar trebui sa mai existe. Nu pot sa îmi dau un răspuns chiar dacă as vrea, iar sa îl cer ar fi prea riscant, prea simplu.
Ne am scris tăcerea pe vene, cu lama cutului. Ne uitam in reflexia lui cu lacrimi in ochi ai buzele crăpate, cu mâinile tremurânde și cu sufletul cât un puric. Ne întrebam în tăcere ce o sa urmeze, și ce vom face. Ce vom simti și dacă vom mai simti era o poveste ce urma sa fie dictata de noi. Happy end sau doar end? Ne am îndepărtat încet unul de celălat fără ca măcar să me clintim. Am simțit doar cum corpul meu se înstrăinează de al lui, cum îl vedeam mai mult ca pe un străin decât pe un viitor. Am clipit iar el, devenise un necunoscut deși ne spuneam in zilele bune că pare ca ne cunoaștem de decenii. Era la o alunecare de Brat de trupul meu dar îl simteam la zeci de kilometrii, pierdut în adâncurile marii, in alte brațe, in alt gand întunecat, arzând pe dinăuntru. L as întreba la ce ii sta mintea dar îmi e frica sa aflu și poate ca e mai bine așa. Detest minciuna și adevarul doare. Nu știu care ma deranjează mai tare, caci ambele de fapt îmi aduc sentimente de dezgust.
E 10 seara, și nu știu unde e sau ce face. Nu a mai scris nimic deci îmi spun că se miști lasciv pe alte meleaguri de care eu nu voi afla niciodată, cu persoane pe care nu le voi întâlni, făcând lucruri pe care nu le voi știi. Pe străzile întunecate sunt geloasa, pe luna ce te lumina, pe mâinile ce te strâng , pe tot ce il încojoară. Doar pe el nu. Simt cum se miști dintr o parte in alta, doar către casă nu e un drum, și, ma îngrijorează oarecum. Nu sunt in preajma lui, nici in apropiere. Acum nu ca nu îl vreau aici, acum îl vreau prea mult, dar ne desparte o țară. Te vreau, sa te știu. Îl vreau, îl iubesc . Nu beat și nu cu alți oameni. Treaz cu mine. Beți. Nu de alcool ci de dragoste. Beți după cuvinte frumoase și atingeri apăsate. Telefonul îi sună.
Nu e mama ta, nici bunica ce te așteaptă cu masa pusă, nici prietenii care și au amintit de tine. Sunt eu, dacă ma mai știi acum. Obișnuiai sa mi spui "iubirea mea", acum cum îmi vei spune? Ochii îmi sunt plânși și degetele se mișcă amorțite pe ecran. Tastez numărul tău și apăs greoi pe "apelați". Ascult cum sună în gol. Nimic. Poate acum te Pregătești sa îmi răspunzi, îți scrii scenariul in cap. Mai aștept secunde, trec ca anii prin gândul meu. "Persoana apelată..." , persoana apelată...
Persoana apelată nu Răspunde. Un mesaj, poate așa o sa vadă ca încă aștept un semn. Degeaba. Ma topesc, ma scurg, ma frâng. Ai promis, prostii. Nu ai promis nimic, dar știai cum funcționez. Sa îți amintesc ca ai dat o în bara?
Minciuna, prioritățile. Când e vorba de priorități e o poveste mai lungă, mai tumultoasa. Nu știi dacă vrei sa alegi bomboane de ciocolata albă sau ciocolata neagră, dar îți e prioritar să cumperi altceva așa ca pui asta pe locul 2. Dar dacă...? Acel dacă schimba toată ecuația. In viața reala funcționăm după același tipar dar situațiile sunt care mai de care. Vreau sa mi fac un viitor dar iubitul ma vrea lângă el, Vreau sa gătesc dar vreau sa ma și joc in același timp. Vreau sa cant dar mă aud vecini. Și totuși, trebuie sa îmbinăm utilul cu plăcutul, sa împăcăm pe toată lumea dacă se poate. O sa citesc in timp ce iubitul meu îmi șade în poale. Am să gătesc în timp ce când piesa mea preferata. Am sa mă joc in timp ce vecinii, ei bine, uitam de ei.
Caci maturi sau imaturi, copii, adolescenți sau oameni in toată firea, trebuie sa ajungem la un compromis, o cale de mijloc. Asta dacă me interesează.
