Luni de zile
A trecut ceva timp de când chipul tău ce obișnuiam să îl ador chiar la prima ora a dimineții, și mai ales atunci, mi-a apărut în față. Straniu, cum nu am putut sa îți mai citesc gândurile doar privindu-te, iar pe buzele tale nu am putut sa observ nimic altceva înafara de o falsitate...atât de aparte. Ți se prelingea din zâmbetul ce îl purtai cu atât de multă mândrie. Falsitatea fericirii tale...? Că mă vezi? Sau ca nu m-ai văzut pâna acum? O falsitate deosebită, pe care ți-o întâlneam deseori printre argumentele noastre lipsite de sens, care obișnuiau să se repete din ce în ce mai des, pierzând rațiunea și uitând cine suntem noi, cu adevărat . Fals in cuvinte și cu atât mai fals, în suflet, în gesturi, în adâncul tău. Imprevizibil, mi-as fi dorit să îți văd și ochii. De aproape. Să mă pierd in ei, pentru încă puțin timp, așa cum obișnuiam. Să mă cuprinzi, să te cuprind. Să mă scufund în negrul pupilelor tale, si să îmi preling privirea puțin câte puțin, către buze.
Suntem oameni. Suntem falși. Dar mai ales, Ești fals. Mă priveai cu atât de multă lejeritate, și ți-ai întors trupul pe jumătate către trupul meu, zâmbind, abătut de la cale. Imaginea ta și pe tine, nu te pot uita.
Erai fericit sau erai trist, doar că ai ascuns asta, purtând o mască, așa cum m ai obișnuit să mă lasi să "te știu"? Cum erai? Cum ești? Acum cine pretinzi că esti? Obișnuiam să te cunosc, sau cel puțin asta credeam cu puțin timp in urmă. Mi-am demonstrat contrariul în timp, însă preferam să te am așa decât deloc. Reticent, te am admirat. Scurt totusi, cât sa nu ți uit trăsăturile, pomeții palizi, genele lungi, umerii lați, mersul tău dezordonat, încălecat.
Aveai Parul ciufulit si zâmbetul larg, hainele sifonate si barba nearanjata. Tu...atât de tu. Așa cum obișnuiai sa fi, doar că de data aceasta, nesătul aș putea spune. O privire, si mi-a fost de ajuns cât sa îmi dau seama că al meu, nu ai fost niciodată. Cel puțin nu așa cum mi te-am închipuit. Te văd diferit, din altă perspectivă. Una realistă. Ești la fel de frumos ca în prima zi în care privirile ni s-au intersectat, cu aceleași imperfecțiuni ciudat de perfecte. N-am să mint, te-aș fi putut iubi o viața și încă 10 pe lângă, fără să mă plictisesc. Ești Același om de care m-am îndrăgostit de zeci de ori, dar știi și tu...eram oarbă. Hah,Oarba?! Puțin spus. "Frumos"? Să zicem că mai mult pe exterior.
Mulți ne știu, mai nici unul cu adevărat. As prefera sa cred ca nu te știu, cel puțin nu îndeajuns de mult încât sa te urăsc. Sa te urăsc...atât de tare, cu ardoare. Sa-ți urăsc chicotitul, rânjetul, prezenta, absenta. Totul la tine dar cel mai mult parcă, lipsa ta. Te-as vrea departe, dar suficient de aproape cât să mi aduc aminte cine ești tu, cu adevărat. Să îmi amintesc cum mă făceai sa râd, uitând de toate grijile pe care le am, cum sa făceai sa plâng, dorindu-mi să dispar în abis, pentru o eternitate .
Ești ca o pată de sânge pe tricoul meu alb. Detest că mi-ai stricat tricoul, dar i-ai oferit viață și moarte, in același timp. M-ai înviat de zeci de ori, dar cu aceleași mâini macabre, mai lăsat fără suflare, fără vlagă, fără nimic. Tu, om frumos, cu zâmbetul de înger și inima de piatră. Tu, Dragostea mea, ce mai dragoste am avut, și cum ne-am pierdut printre rânduri si pagini de caiet rupte.
Nu știu dacă mi-ai lipsit, dar sa te revăd a fost atât de cuprinzător, fie ele 10 secunde, câte au fost. A fost destinul? Simteam că se v a întâmpla. Am simțit că in cale îmi vei apărea și sincer, chiar îmi doream sa o faci. E înfricoșător ce poate sa facă iubirea din om, dar totusi, a noastră s-a stins cu ceva timp in urmă. Dacă stau să ma gândesc mai bine, la tine nici nu sunt sigură că a existat, dar ce știu clar e ca eu tânjeam după ea, după tine, după iubire.
Oh, Iubire. Ce cuvânt. Când îl rostesc? Încă ești primul la care ma gândesc. Primul, și singurul. Ură. Tot primul, tot singurul. Atâtea cuvinte si locuri îmi aduc aminte de tine, străine.
Suntem falși. M-ai privit, în gol parcă, cu zâmbetul pe buze si sufletul împăcat. Cine ești? Nu vreau sa știu. Ai fost vreodată? Da, si vei rămâne, dragoste.
Ți-ai continuat drumul ca si cum nu as fi trecut pe lângă tine, așa ca am făcut la fel, deși încă îți simt prezenta si parfumul în fiecare colț de stradă, alee întunecată, strop de ploaie...O singura privire, cât sa îmi aduc aminte de totul dintre noi. Să te simt cum îmi tremuri pe sub piele, lăsându-mi un sentiment neplăcut de plăcut. Să simt cum corpul îmi tremură, neștiind dacă e dispreț,ură, scârbă sau doar...doar dor. Da, imaginea ta și pe tine, nu, te pot, uita...
