Lola şi penele păunului (✔)

Capitolul 5

      Timp de șapte zile, Lola a trebuit să audă aceleași discuții la facultate, pe stradă, la City Diner și oriunde se ducea. Incidentul de la Universitate părea să nu dispară prea repede, așa cum multe știri de primă pagină piereau din interesul publicului. Mai mult ca niciodată, ziarele erau pline de știri cu și despre bandele de cartier, răfuieli și fetițe neajutorate care au căzut pradă unor bandiți precum cei din Vestul Sălbatic – cel puțin așa îi depicta Judie Thompson în tabloidul pe care îl coordona – cam ca Max. Fusese și ea pe cale să cadă pradă unuia sau unora, dar a scăpat, iar Lola nu credea că a avut noroc chior, ci pur și simplu a știut cum să reacționeze. Era încă o dovadă că nu avea nevoie de ajutor, că se putea descurca și singură. Iar dacă societatea ar fi fost mai deschisă la lucruri de genul, poate ar fi strigat după o presupusă iubită, nu iubit.

După o săptămână așa de grea, își permitea să se relaxeze. S-a uitat în oglindă. Atâtea chipuri se puteau distinge în oglindă și totuși atât de puțini oameni reușeau să le vadă. Ce se afla dincolo de ochi? Acele cerculețe colorate erau cel mai mare inamic al multor criminali, dar și cei mai bun prieteni. Se ascundeau atât de multe lucruri în spatele lor încât nu știi de unde să le mai iei și unde să le mai așezi. Te pot păcăli, te pot seduce, dar, în același timp, e foarte greu să te poată minți.

Atenția i-a fost captată de ochii săi ca două flame radiante, completate de machiajului albastru electric și metalizat pe care îl purta. Mulțumită portocaliului pe care îl avea în privire, acel gen de culori îi scoteau ochii în evidență mai ceva ca vopseaua fosforescentă de pe zidurile clădirilor care capta atenția polițiștilor. Privirea i-a devenit mai pătrunzătoare ca niciodată cu acele culori în jurul ochilor. Liniile de pe pleoape erau trasate cu un albastru mai deschis, iar restul era acoperit de un praf albastru electric cu irizații argintii. Nu exagerase cu machiajul, cum n-o făcea niciodată de altfel. Se potrivea cu ținuta: o bluză strâmtă, argintie, cu o fustă neagră cu ștrasuri din paiete albastre peste cusături și un blazer potrivit anotimpului de culoare albastru intens. Asta conta pentru Lola, să se potrivească. A asortat totul cu un ruj portocaliu, o nuanță nu foarte căutată la vremea aceea, dar care se asorta de minune.

Se lăsase seara peste New York, iar Lola hoinărea aum pe străzile micuțului Greenwich de una singură. Era liniște. Doar tocurile sale se auzeau pe asfalt. Mai vedea din când în când câte o luminiță stingheră la câte-o fereastră. În mod normal, s-ar fi simțit relaxată și înviorată, cu vântul bătându-i în păr și trezind-o din rutină și din cotidian. Începea însă să creadă că nici Greenwich, cel mai liniștit cartier al New Yorkului, nu mai putea fi considerat un refugiu. Odată cu creșterea ratei criminalității în celelalte cartiere și districte, micuțul Greeneich și cafenelele cochete au fost luate cu asalt de cetățeni dornici de pace. Locuitorii cartierului ar fi zis că locul a rămas la fel, dar numai Lola știa cât de mult se puteau schimba lucrurile într-o seară. De la căciulă-portocalie, până la băiatul cu păr albastru pe motocicletă, atacul armat din mijlocul unei prelegeri și umbre care hoinăreau pe sub ferestre, lucrurile erau departe de a fi numite la fel. Numai zidurile ar fi putut descrie, dacă erau în stare să vorbească, cât de normal a rămas Greenwich. Și poate ar fi țipat la fel de tare ca cele din Brooklyn sau din Cartierul Chinezesc. Dacă aveai urechi să auzi, pereții din acele cartiere aveau câte o voce diferită în fiecare zi, iar uneori și zidurile din interior urlau.