Lola şi penele păunului (✔)

Capitolul 2

Deși toamna a fost mai drăguță și s-a hotărât să nu lovească New York-ul din plin cu un vânt rece și umed, ziua nu s-a prea înțeles cu noaptea. Era aproape ora șapte și apusul și-a făcut loc în peisaj. Norii mari și pufoși s-au ridicat deasupra cartierului în care locuia Lola și a orașului, iar culorile ce vesteau apropierea serii îi încântau privirea. A ieșit din blocul de apartamente îmbrăcată bine și aranjată, cu un pardesiu lung până la genunchi, de culoare bej murdar, ghetuțe roșii și lucioase cu toc mic, aceeași pălărie clopot pe care o purtase ieri, un fular roș și o salopetă lungă din satin de culoare neagră. Cu picioarele bine ancorate în realitate și cu idealurile și țintele bine stabilite, Lola știa ce vrea de la viață și și-o trăia așa cum îi plăcea. Un singur semestru și un examen o despărțeau de visul său de mic copil. Și-ar fi dorit să țopăie până la mama sa și să-i zică ,,Am reușit!", dar nu putea decât să-i scrie.

De la clădirea universității în care studenții locuiau și până la Biblioteca Elmer Holmes Bobst nu era foarte mult de mers, suficient cât Lola să își facă plimbarea de seară peste care nu trecea nicicum. Cu geanta pe umăr și capul țanțoș ridicat, luminile apusului târziu voiră a-i priveghea calea până la destinație. Chiar dacă seara se apropia cu repeziciune de New York, oamenii au ieșit la plimbare. Probabil s-au săturat cu toții de cotidian și de rutina nesfâșită. Într-o perioadă în care sunete de roți, curse de mașini, sirene de poliție, gloanțe și derapaje umpleau străzile la aproape fiecare oră, norocul unora era că trăiau în Greenwich, cartierul în care nu se întâmpla mai nimic niciodată. Din ce în ce mai mulți profitau de liniștea de acolo. Lola a recunoscut-o pe Marietta Larson, colega sa de grupă, și pe prietenul său, Armin, în fața unui lanț de buticuri cochete din care își procura ea accesoriile. Au ieșit la promenadă – o întâlnire în aer liber.

Cu străduțe luminate mai tot timpul, copaci pentru fiecare fir de iarbă din parc și bulevarde destul de înguste, pândite de felinare, Greenwich nu era un loc potrivit pentru raliuri. Rareori se mai auzea o mașină gonind pe stradă. Cartierul era populat din dorința de pace și liniște. Devenise o oază în centrul New York-ului, loc în care nu s-ar fi așteptat să o vadă pe Marietta, care nu măsura mai mult de un metru jumate, cu păr roșcat și față de puștoaică, brațe precum crenguțele ce o etichetau drept pradă sigură. Avea noroc cu Armin, un tip ce părea să aibe vreo șase metri de peste stradă, dar care nu sărea cu mult de doi, păr negreu precum tăciunele și un cercel mic în ureche care clipocea. Ciudați mai erau împreună! Și mai ciudate erau întâlnirile lor, iar Marietta părea să-și schimbe preferințele după fiecare ieșire. În urmă cu câteva zile a auzit-o vorbind de floarea ei preferată, laleaua, și iat-o acum, ținând cu grijă un buchet de bujori albi, temătoare să nu-i rupă.