Lola şi penele păunului (✔)

Capitolul 4

      Priveliștea din East Village era pe placul lui Max. Clădirile colorate care vegheau bulevardele erau pânzele de pictură perfecte. Peste un zid roșiatic desena o pereche de ochi. Îi avea clar în minte. Erau ascuțiți, accentuați de tușul negru care îi făceau să pară de pisică. Cu gene lungi și sprâncene negre, arcuite, perechea aia de ochi părea că te pătrunde în suflet, că te urmărește la fiecare pas gata să te judece și să te încolțească într-o campcană din care nu puteai scăpa. În irisurile căprui a desenat o scânteie roșie, precum miezul unui foc mistuitor. A făcut câțiva pași în spate, zdruncinând sprayul cu vopsea. Chiar și în bezna aceea, făclia din privirea desenată îl făcea să admire întreaga murală ca pe timp de zi. A rămas cu gura căscată și s-a holbat la perete ca un nebun. Perechea de ochi îl privea atent și mustrător, precum un procuror sau judecător. Chipul fetei pe care a întâlnit-o în urmă cu o seară se contura încetișor în jurul lor. Era delicată, dar cu o uitătură sfidătoare, la fel de sfidătoare ca îndrăzneala lui Max de face graffiti fix lângă semnul care îi interzicea. A schimbat culoarea și s-a apucat să-i traseze forma feței, dar s-a oprit după vreo două linii. Preț de o secundă, n-a mai gândit. S-a certat cu voce tare, bucuros că nu-l putea auzi nimeni. Trebuia să-și păstreze mintea limpede. S-a semnat neîngrijit acolo unde începuse să-i contureze fața și a aruncat sprayurile cu vopsea în geantea din care le scosese.

— Frumoasă, se auzi o voce cunoscută.

— Da, e destul de frumoasă și pictura, i-a răspuns Max fără să se întoarcă.

Bărbatul din spate a chicotit și a rămas pe loc.

— Nu pare stilul tău.

— Nu știu despre ce vorbești, Walker. N-am un stil anume.

— Vorbim tot de pictură? râse iar.

— Doar de pictură îmi permit să vorbesc.

S-a urcat pe motocicletă în miez de noapte, trântind geanta cu sprayuri peste umăr și apăsând pedala de accelerație. Și fără să-și dea seama, a ajund din East Village în liniștitul Greenwich. Rareori vedeai pe acolo vreo urmă de graffiti, iar dacă exista vreuna, se rezuma la un cuvânt sau la niște inițiale. Pentru el, acei pereți goi ai clădirilor reprezentau o întreagă pânză de pictură. Atâtea lucruri puteau fi transpuse în culoare. Și poate era mai bine că n-a umplut nimeni bulevardele și aleile cu artă stradală, căci Greenwich părea genul de cartier în care locuitorii ar fi pus mână de la mână să acopere arta.

Fiind liniște, doar motorul lui se auzea. Chiar dacă nu gonea pe stradă datorită lipsei de mișcare și stilului liniștit, cumva atipic panoranicei din New York, Max avea impresia că mergea peste limita de viteză permisă. Nu era nimeni care să-l vadă, nu încălcase în vreun fel legea în Greenwich, dar simțea de parcă ochii Lolei îl pândeau la fiecare pas, gata să-l critice sau să-l de de gol. S-a învârtit în jurul magazinului Chefs', dar nici urmă de vreo ființă vie. Nici măcar nu mai adia vântul. Era liniște. N-a stat niciodată într-un loc atât de pașnic.