Suflet Pierdut

⚜ Războiul din inima mea ⚜

   Îmi mușc buzele cu putere, privind geamul de cristal. Închid ochii, simțindu-i încă amprenta pe piele. Îmi dau capul pe spate și oftez, ridicându-mă brusc de la birou. Am o mie de proiecte, dar nu mă pot concentra la nimic. Gândul îmi este doar la el. De patru zile îi văd chipul și-i aud șoaptele de fiecare dată când închid ochii.

    — Aiyana?! glasul mamei mă aduce cu picioarele pe pământ.

   Îmi întorc capul la timp pentru a o privi cum intră în cameră. Îmi arcuiesc sprâncenele întrebătoare în timp ce înaintează, privind foile albe ce sunt împrăștiate pe birou.

   — Mai ai în plus? Trebuie să fac niște cereri, face semn spre hârtii, iar eu îmi strâng buzele într-o linie dreaptă.

   — Hm, nu... Dar le poți lua. Dima are un top nou-nouț, o să iau de la el, ridic ușor nepăsătoare din umeri.

   — Mulțumesc! Tocmai m-ai scutit de un drum exagerat de lung până la papetărie, pe chipul mamei apare un zâmbet sincer. Apropo, mai ieși în seara asta? mă privește câteva secunde, după care ia foile.

   — Nu cred. Am multe de făcut pentru săptămâna viitoare, iar mâine e zi de școală. Cred că o să ies mâine, din moment ce e vineri. Asta dacă am cu cine... spun aproape șoptit, încruntându-mă.

   — Am înțeles! Trebuie să mă întorc la muncă. Ne vedem! mama mă sărută pe ambii obraji, grăbindu-se să iasă din cameră.

   Dau să mă așez la birou, ațintindu-mi din nou privirea asupra foilor. Strâmb din nas și ies din cameră, dându-mi seama că e o decizie inteligentă să mă duc întâi după hârtie. Pentru câteva clipe mă gândesc să-l sun pe Dima, ca să-l întreb unde a pus topul, dar renunț la idee. A stat toată săptămâna la Lidia, ajutând-o cu Carla. Maria nu a mai dat niciun semn, iar asta începe să mă îngrijoreze.

   Oftez când intru în camera lui Dima, dându-mi seama că va dura o eternitate ca să dau de topul ăla nenorocit. Încep să caut prin toate sertarele, iar minutele se scurg cu rapiditate. Când sunt gata să abandonez misiunea privirea-mi cade asupra unui ghiozdan din dressing. Zâmbesc în colțul gurii, bucurându-mă că am succes în sfârșit. Apuc ghiozdanul, trăgând de cheița fermoarului.

   Mă încrunt iar zâmbetul îmi dispare brusc de pe chip când realizez că în el se află zeci de punguțe de mici dimensiuni. Apuc o punguță între degete, analizând praful alb. Rămân fără suflu când realizez ce țin în mână.

   Scap ghiozdanul, iar punguțele se împrăștie la picioarele mele. Privirea mi se încețoșează și am senzația că totul se învârte în jurul meu. Îmi mișc capul în semn de negație, mușcându-mi buzele cu putere. Nu poate să fie adevărat! Pur și simplu nu se poate!

   Mă așez pe jos, lângă zecile de punguțe și mă reazem de perete în timp ce o lacrimă stingheră mi se prelinge pe chip. Trag aer în piept în timp ce scot telefonul din buzunar și-l duc la ureche. Închid ochii, știind că totul se va prăbuși în jurul meu cât ai clipi.

   — Hei... șoptesc cu un firicel de glas, încercând să-mi controlez vocea.

  — Hei! Te-ai decis să mă suni până la urmă, glasul său îmi aduce un zâmbet involuntar pe chip.

   — Mhm. E totul ok? întreb grăbită, trecându-mi degetele prin păr.

   — Nope. Preferam să fiu lângă tine acum, nu la câteva sute de kilometri, oftează, iar eu îmi mușc buzele cu putere.

   — Când te întorci?

   — Săptămâna viitoare, deși nu este nimic sigur. Știi, îmi e dor de tine, Aiyana.

   — Și mie, Enzo... șoptesc, privind în gol.

   Îmi este dor de el și mi-aș dori să mă detest pentru asta. Îi simt lipsa, iar asta mă înnebunește. Îmi fac griji pentru el și încerc să găsesc în mod inconștient scuze pentru el, dar nu-mi pot permite să o fac.

   Privirea mi se încețoșează, iar cât ai clipi chipul îmi este inundat de lacrimi amare ce se varsă pentru el, pentru mine, pentru noi...

   — Ești bine? glasul său răgușit mă aduce la realitate.

   — Da. Sunt doar un pic obosită. A fost o săptămână lungă, schițez un zâmbet firav, chiar dacă nu mă poate vedea.

   — Prima săptămână de școală e mereu nasoală. Hm, putem să vorbim mai încolo? Sunt la volan și...

   — E ok, oricum aveam de gând să mă pun la somn, îl întrerup, ținându-mi suflul.

   — Noapte bună, iubito! șoptește pe un ton jos, iar inima-mi tresare.

   — Noapte bună...

   Îndepărtez telefonul, ațintindu-mi privirea asupra zecilor de punguțe. Atenția îmi este captată de o hârtie mototolită. Mă întind și apuc hârtia mânjită de cerneală neagră. Îmi țin respirația în timp ce citesc lista, iar inima mi se oprește-n loc, recunoscând scrisul cursiv al lui Enzo.

   Heroină, metadonă, cocaină, metamfetamină, ecstasy, magic mushrooms...

   Îmi încleștez maxilarul, realizând că mă uit la cel puțin șapte ani petrecuți în spatele gratiilor. Fratele meu poate să primească minim șapte ani în spatele gratiilor pentru posesia drogurilor din clasa A, iar pentru distribuirea lor primește pedeapsa maximă.

   Strâng hârtia în pumn și închid ochii, simțind cum mă dezintegrez. Încep să plâng isteric. Nu-mi vine să cred cât de proastă am putut să fiu! Cât de ușor i-am căzut în plasă! De ce îmi pasă? De ce îmi pasă de el? De ce să mă atașez de o persoană care-mi oferă atenție doar de fațadă? Cum am putut să mă gândesc că mă place? Că aș avea vreo șansă cu el? Ohh...ce prostuță ești Aiyana!! Nu o să ai niciodată inima lui! Pe când el și-a făcut deja loc într-un colț al inimii tale! Mi-aș dori să-mi ascult inima când rațiunea țipă cu disperare la mine. Dar cum pot să o fac?

    Cum îți poți asculta inima atunci când urlă? Când totul pare a fi începutul sfârșitului?! Când nu mai știi ce-ți dorești? Când ești aruncat de pe marginea prăpastiei fără preaviz? În inima mea se duce o bătălie cruntă între sentimentele învălmășite. Dorul se luptă cu speranța, iubirea cu frica, iar disperarea pune stăpânire pe mine fără regrete... Spune-mi, cum să-mi ascult inima când e pe cale să se prăbușească? Să mă trădeze?

Cuvinte: 1.090

🦋 Dedic capitolele cititorilor care au fost alături de mine și care au lăsat comentarii pozitive și drăguțe la cartea Suflet Pierdut când aceasta era publicată pe vechiul cont. 🦋