Suflet Pierdut

⚜ Prolog ⚜

     — Nu pot să fiu atât de egoistă! Nu merită una ca asta. Nu merită să-i sădesc în minte sămânța îndoielii. 

     Mă ridic brusc în picioare, mușcându-mi buza inferioara cu putere, dorindu-mi să-mi provoc o durere mai mare decât cea din suflet, dar este imposibil. Inima mea se scaldă în oceanul durerii.

     — Nici tu nu meriți asta! Olivia mă țintuiește cu privirea, urmărindu-mi fiecare gest.

     Schițez un zâmbet strâmb, încercând să rețin lacrimile care-mi încețoșează rapid privirea. Mă întorc pe călcâi, pășind nesigură către ieșire. Inspir cu nesaț aerul umed al nopții, mergând agale până-n spatele pub-ului. Mă așez neputincioasă pe treptele de piatră și-mi las capul pe spate, sprijinindu-mă de zidul rece.

     Privesc cerul înstelat în timp ce lacrimi înghețate mi se preling pe chip. Aud ecoul pașilor săi din ce în ce mai aproape, dar nu-l privesc. Nu am putere. Se așază lângă mine precaut, aprinzându-și o țigară din care trage cu putere, lăsând să-i scape un oftat când scoate fumul pe nări.

     — Aveai de gând să fugi fără să-ți iei rămas-bun?

     În vocea sa pot simți o undă de dezamăgire, lucru care nu mă ia deloc prin surprindere, din contră.

     — Nu... nu fug, șoptesc cu un firicel de glas.

     — Nu fugi, dar te ascunzi. Convenabil, nu?

     — Ți-a spus Olivia? închid ochii câteva clipe, oftând.

     — Aș fi vrut să-mi spui tu. Ar fi trebuit să-mi spui tu. 

     — Bine, dacă asta schimbă cu ceva situația îți spun acum... îmi strâng buzele într-o linie dreaptă, întorcându-mă cu fața la el pentru a-l privi cum aruncă țigara pe jumătate fumată și o stinge de asfalt. Plec. Peste 24 de ore o să fiu la 3.234 de km de acest oraș, de acest pub, de școală, de prieteni, de casă, de tine... iar eu, eu... nu am cum să împiedic asta. Nu pot, ridic din umeri, simțind cum îmi piere vocea ușor.

     — Nu poți pleca acum! E prea devreme, mult prea devreme, șoptește, ștergându-mi o lacrimă stingheră de pe obraz.

     — E prea târziu să-mi ceri să rămân.

     Îi privesc chipul peste care se așterne treptat durerea și regretul. A înțeles...

    — Știu, de asta nu o să ți-o cer. Doar... lasă-mă să te țin în brațe. Îmi este dor de asta, șoptește, privindu-mă temător.

     Clipesc des, apropiindu-mă de el fără a spune nimic. Îmi reazem capul de pieptul său în timp ce mâinile sale mă înconjoară precaute, protejându-mă de gândurile mele preț de câteva clipe. Închid ochii, inspirându-i parfumul subtil. Îmi mângâie părul cu grijă, ca și cum aș fi o statuetă de porțelan, extrem de fragilă, care la cea mai mică atingere se va sparge în mii și mii de bucățele.

    — Nu ar fi trebuit să renunț atunci la tine, nu ar fi trebuit să renunț niciodată la tine, șoptește ca pentru sine, enervat.

    — Nu ar fi trebuit să te îndepărtez, reușesc să spun peste câteva zeci de secunde ce par ore. Dar am făcut-o, mă ridic, eliberându-mă din îmbrățișarea sa. Poate e mai bine așa. Acum ar fi fost mai grea despărțirea. Cine știe? Poate n-am fi rezistat nici măcar două săptămâni împreună și ne-am fi urât reciproc toată viața. Poate e mai bine că s-a întâmplat așa.

     Schițez un zâmbesc fals, încercând să alung tristețea care-mi înfășoară sufletul ca un voal fin de mătase.

     — Poate, sau poate ne-am fi iubit atât de mult încât ți-ar fi fost imposibil să pleci. Ți-ar fi fost imposibil să mă părăsești, să uiți de mine, de noi, îmi întoarce zâmbetul timid.

     — Bănuiesc că nu vom afla niciodată care ar fi fost viitorul nostru împreună dacă ne-am fi călcat pe orgolii în urmă cu doi ani, dar nu ne putem învinovăți. Eram doar niște copii și încă suntem, mă ridic ușor, privindu-l cu blândețe.

     — Vom rămâne veșnic niște copii, iar trăsnăile noastre vor fi ținute minte mulți ani de acum încolo.

     Zâmbește în colțul gurii în timp ce se ridică lent de pe trepte, fiind la același nivel cu mine. Privesc în gol câteva secunde, pierzându-mă undeva într-un trecut apropiat.

    — Da... mi se pare straniu că încă nu au fost prinși copiii care au spart cu mingea de fotbal geamul laboratorului de fizică, dau dezaprobator din cap, prefăcându-mă gânditoare.

     — Nu s-au prins nici după ce am chiulit de la ore toată ziua și ne-am plimbat prin parc de nebuni! exclamă cu zâmbetul pe buze, mergând în pas cu mine.

     — Parcul nostru... o să-mi fie dor de el, plec privirea o clipă, zâmbind amarnic.

     — Mie o să-mi fie dor de tine, mă fixează cu privirea.

     — Sebastian, nu... șoptesc cu un firicel de glas.

     Mă prinde de brațul stâng, trăgându-mă gentil într-o îmbrățișare strânsă.

     — Drace! O să-mi lipsești atât de mult! mă strânge și mai tare în brațe pentru a-și întări spusele, sărutându-mi apoi creștetul.

     — Oamenii vin și pleacă în viața cuiva, iar acum e rândul meu să plec din viața ta. E inevitabil, șoptesc, privindu-l zâmbind în timp ce-mi dă drumul din îmbrățișare.

     — Nu o să te uit niciodată! îmi dă drumul la mână, mângâindu-mi podul palmei în trecere. 

     — Știu. Adio, Sebastian... încuviințez, depărtându-mă ușor de el.

     Îl privesc pentru ultima oară prin geamul aburind al taxiului și-i zâmbesc blând în timp ce ies de pe stradă. Mă așez mai bine pe bancheta din spate, privind felinarele aprinse de pe marginea drumului ce-și revarsă lumina caldă pe șoseaua liberă.

     E liniște și pace. Timpul parcă a înghețat, lăsându-mă să-mi admir liniștită orașul natal de care m-am îndrăgostit treptat, descoperindu-i fiecare colțișor întunecat, fiecare parc abandonat, fiecare floare, fiecare colț de Rai alături de oamenii pe care-i iubesc. Oamenii pe care acum sunt nevoită să-i las în spate.

    Mereu mi-am dorit să călătoresc, să descopăr lumea, să-mi transform viața într-o aventură, însă acum, când trebuie să mă desprind de tot ceea ce iubesc îmi este al naibii de greu. Anul acesta ar fi trebuit să fie cel mai frumos an din viața mea. Ultimul an de liceu, ultimul an pe care ar fi trebuit să-l petrec cu prietenii, însă viața se abate de la reguli adesea, iar viața mea nu este o excepție. Instinctul îmi spune că acesta este doar începutul.

Cuvinte: 1.540

🦋 Dedic capitolele cititorilor care au fost alături de mine și care au lăsat comentarii pozitive și drăguțe la cartea Suflet Pierdut când aceasta era publicată pe vechiul cont. 🦋