Cântecul fierului

XX. A ta corolă de minciuni

     Yves se înfioră și își pierdu puțin simțul realității. Simțea că pășise într-un coșmar.

     Deasupra lor, pe trepiedul de lemn, se odihnea noua pictură a Împărătesei. Yves atinse pânza. Încă umedă. Pictase chiar înainte să o ucidă pe servitoare. Sau la puțin timp după.

     De data aceasta, exista o a doua persoană în pictură. Alături de bărbatul obișnuit, era un altul. Tânăr, subțire, aproape la fel de palid ca și cadavrul de pe podea. Părul și ochii îi erau negre. Fundalul era gol.

      Se auzi tuse, apoi un oftat. Yves tresări.

     Împărăteasa încerca să se miște sub trupul mort. Deschise ochii și inițial nu observă nimic diferit. Apoi simți umiditatea și năclăirea sângelui. Se holbă în jur. Și țipă.

     — Ce s-a întâmplat aici?... întrebă Yves.

     Împărăteasa icni din nou, auzindu-i vocea. Se ridică în capul oaselor atât de repede, încât spatele îi crâcni. Privirea de pe chipul ei era complet terorizată. Pieptul i se cutremura și încleșta atât de repede, încât s-ar fi zis că întregul ei trup intra în convulsii.

      Când reuși să se miște, duse o mână subțire și zguduită la buze. Gura schimonosită i se murdări. Se făcu ghem în balta de sânge. Își îmbrățișă corpul de parcă voia să-și rupă pielea de pe oase. Își mușcă palma ca să își oprească dinții din clănțănit. Pe bărbie îi curgea sânge și salivă. Scotea niște sunete atât de oribile; parcă scâncete, parcă chicote de râs.

      — Ce s-a întâmplat? repetă Yves. Nu îl înmuie starea liderei. Dacă teoria lui era corectă, făcuse lucruri și mai grave.

     — N-am... N-am făcut eu asta, murmură ea, glasul fărâmat și sfredelit în gâtlej. Nu se poate să fi făcut eu asta.

     — Vezi pe altcineva aici?

     — Nu. Nu știu. Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc nimic.

      Yves ar fi fost sceptic. Nu era prima oară când auzea scuza asta. Totuși, ceva îl făcea să creadă că era sinceră. Fiecare fibră în corpul ei era încordată. Era roșie la față și nu reușea să respire decât pe gură. Trebuie că ceva cutremurător o împinsese să ucidă. Yves nu mai văzuse pe cineva atât de îngrozit.

     — Cum se poate să nu îți amintești?

     — Nu mai știu. Nimic. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost că servitoarea intrase, și m-am enervat la un moment dat pe ea, pentru că era înceată... și el a fost aici.

     Împărăteasa se înecă. Își acoperi brațele, strângându-le până i se albiră degetele. Zici că încerca să ascundă niște cicatrici. Dar pielea ei era neatinsă.

     — A fost mai rău ca oricând până acum. A fost atât de crud. Îmi amintesc doar că mă durea. Și îmi era atât... de... frică.

     Cuprins de impuls, Yves smulse pictura de pe trepied și îngenunche în fața ei.

     — Omul ăsta? Arătă spre bărbatul care se afla pe fiecare perete. Bărbatul al cărui plan trebuia evitat.

     — Da. Dar... nu știu cine e celălalt.

     Yves se încruntă. Cum era posibil? Îl pictase atât de bine. Precis, complet.

     — Nu l-ai mai văzut până acum?

     — Niciodată.

     Ori îl uitase de fiecare dată?

     Yves își prinse capul în mâini, cuprins de exasperare și o teamă subțire, vicleană, crâcnindu-i între oase. Se așeză în fața femeii, îngreunat de întrebări. Ea era superioara lui, l-ar putea pedepsi pentru tot ce făcuse sau spusese, căci erau nepotrivite. Dar fusese redusă la nimic. Cine s-ar putea încrede în ea să conducă milioane?