Wish upon a lantern

Epilog

Rămânem în primele rânduri după ce băiatul despre care am crezut că e fată ne face semn să venim în fața lui. Stăm și ascultăm muzica de la harpa lui alături de ceilalți oameni din jur, iar eu închid ochii în timp ce o aud. Îmi dă o stare de liniște așa cum nu mi-a mai dat nimic până acum și mă simt perfect, cu muzica aceasta frumoasă în urechi și cu mâna lui Xiao într-a mea. L-am luat de mână acum puțin timp, iar el nu s-a retras, deși a durat puțin până să-mi strângă și el mâna. E ciudat cum când suntem singuri e așa de direct și nu se sfiește de la unele lucruri, iar când suntem în public deja nu mai știe exact ce să facă. Nu știu nici acum ce-a fost cu faza de azi de la copac, când m-a luat de mână fără să se mai gândească că sunt cavaleri care patrulează zona, totuși. Dar nu pot să zic că îmi displace... dimpotrivă.

Cred că-mi place mai mult decât ar fi cazul.

Mai ales că nu pare genul care ar face așa ceva indiferent de circumstanțe.

- Ce melodie frumoasă, spun.

- E așa cum mi-o aduc aminte, spune și Xiao și imediat îmi deschid ochii și mă uit spre el.

Observ că el se uita deja la mine.

- Voi vă știți?

- Nu foarte bine.

- Păi?

- Ești cam curioasă, nu crezi?

- Hei, nu-mi răspunde la întrebare cu o altă întrebare, Doamne!

Încerc să fac cea mai bosumflată față de care sunt în stare, dar nu cred că-mi iese pentru că-i pot citi imediat amuzamentul din ochi. Expresia chipului său nu trădează nimic și dacă nu l-aș cunoaște aș crede că nu-l afectează multe lucruri.

- Probabil ai remarcat că muzica sa are un efect calmant, spune el.

- Da, confirm eu. 

- Spre deosebire de ceilalți Yaksha eu am avut norocul să-i ascult muzica într-o zi în care simțeam că o voi lua pe urmele lor, iar muzica sa m-a ajutat să mă mențin pe linia de plutire de-a lungul tuturor anilor ăștia. Pe scurt, datorită muzicii sale nu am fost influențat de karma negativă.

- Oh.

Nu am știut partea asta de poveste și mă bucur că mi-a povestit. Mă gândesc că-i este recunoscător acestui băiat îmbrăcat în verde.

Următoarele minute stăm și ascultăm în liniște, până vedem că lumea începe să plece. Mă gândesc că ar trebui să plecăm și noi odată cu ei, dar Xiao nu dă niciun semn că ar dori să plece de aici, ceea ce mi se pare ciudat. Mă așteptam să fie primul care să-și ia tălpășița, mai ales că erau mai mulți oameni pe aici decât știu că ar putea suporta, dar se pare că unele lucruri încă au puterea să mă surprindă.

- Venti, spune Xiao imediat ce pleacă toată lumea.

- Xiao, spune și băiatul în verde pe care aparent îl cheamă Venti. Nu mă așteptam să te văd vreodată pe aici. 

- Am motivele mele pentru care am venit, spune el și-și încrucișează brațele la piept, iar mâna mea rămâne liberă.

- Hei, nu e nevoie să fii așa încordat în preajma mea. 

Apoi după aia își mută privirea spre mine și e rândul meu să mă încordez.

- Tu presupun că ești Rae, spune el.

Bine, nu-mi amintesc să-i fi spus cum mă cheamă... sau bine, nu chiar numele meu, porecla mea.

- Nu e nevoie să te sperii. Eu îi cunosc pe toți cei din țara asta. E un talent de-al meu.