Wish upon a lantern

Capitolul 18

Mă simt de parcă ar fi trecut mai puțin timp de când m-am întors acasă și nu doar două zile. Timpul pare, dintr-un anume motiv, să treacă cu încetinitorul încă de când am venit. Primele câteva ore au trecut mai repede ce-i drept pentru că am stat mult de vorbă cu toată lumea. Am discutat cu mama și i-am zis că nu s-a întâmplat nimic grav când nu am putut să le scriu în ziua în care am fost răcită, doar că am dormit foarte mult și nu am avut starea necesară să mă dau jos din pat. Apoi am stat de vorbă cu bunicii mei și mi-au explicat în detaliu cam ce s-a întâmplat și am reușit să mă mai liniștesc puțin. Nici măcar nu mi-am dat seama înainte de asta cât de teamă mi-a fost că s-a întâmplat ceva mult mai grav de atât, dar e bine că nu. Nu voiam să mă gândesc la lucrul ăsta, dar la un moment dat, pe drum, un fragment din el mi-a trecut prin minte. Că rana ar putea fi atât de gravă încât... nici nu mă pot gândi până la capăt. La final am vorbit și cu unchiul meu, care, din fericire pentru toată lumea, nu era beat când m-am dus la el. Mi-a zis că a ajutat și el cu ce a putut, dar nu știu cât de mult ar trebui să-l cred. 

Dar problema mea cu trecerea timpului are legătură cu dorința mea de a mă întoarce în Liyue și cu faptul că aș vrea ca ziua aceea să vină mai repede. Nu e ciudat? Când aștepți ceva cu nerăbdare pare că timpul trece mai greu, așa a fost și când am plecat și așteptam să-l văd pe Xiao ca să-mi pot lua la revedere de la el. Dar când nu aștepți ceva, acel lucru parcă se întâmplă mai repede decât îți dai seama.

Încă de când am plecat m-am simțit nașpa și m-am tot gândit la oamenii de acolo și în special la el. Nu voiam să-mi stea mintea doar acolo, dar aparent, chiar dacă încerc foarte tare să mă gândesc și la altceva, gândurile mele mereu o iau în acea direcție chiar și fără să-mi doresc asta. Când mă gândesc la locul acela simt cum mă doare pieptul. Îmi pare rău că nu am apucat să petrec mai mult timp cu tata, aș fi vrut să mai stăm de vorbă și să mai facem lucruri împreună, dar se pare că nu a fost să fie. Sper că vom mai avea multe alte ocazii de a umple golul acesta dintre noi. Și îmi mai pare rău și că nu am putut să petrec mai mult timp cu Xiao. Simt că toate lucrurile pe care le-am făcut nu au fost suficiente. Voiam să mai stăm împreună, voiam să mai vorbim. Îmi lipsesc amândoi și vreau să-i văd din nou.... Mă întreb de ce-mi stă mintea mai mult la el și nu la tata din moment ce cel din urmă ar trebui să fie mai important decât primul?

- Rae, ești bine? mă întreabă mama.

Bunicii și unchiul meu mi-au zis că au adus un vraci care să se uite la rana ei. Nu e o practică neobișnuită pe aici prin sat să se ocupe o astfel de persoană de boli și de răni, așa că nu-mi fac griji că ar putea merge ceva prost. Procesul vrăjii pe care a făcut-o pentru a-i repara piciorul a fost destul de lung și a durat ceva vreme, dar până la urmă totul a mers așa cum trebuie. Acum nu mai trebuie decât să stea la pat pentru a se înzdrăveni. Nu are ce să facă în legătură cu asta, mai ales că i s-a spus că deși rana este aproape vindecată tot trebuie să stea în pat din cauza riscului ridicat de a se rupe din nou. După orice vrajă de genul, partea afectată a corpului este destul de fragilă... și nu știu dacă-mi place asta, dar mă conformez. De atunci fac toate treburile pe care le făcea ea în mod normal și deși chestia asta îmi mai ține mintea ocupată, tot nu pot să nu mă gândesc la... Nu!

- Da, sunt bine, spun.

Camera ei este cam înghesuită, deși are doar un pat, un dulap, două noptiere și o măsuță de cafea, dar chestia asta nu a deranjat-o niciodată, mai ales că nici nu are nevoie de mult spațiu. Mai mereu o găsești prin curte făcând treabă. 

- Pari abătută. Dacă te deranjează ceva poți să-mi zici. Știi că sunt mereu aici pentru tine.

- Sunt bine, mamă, crede-mă.