Wish upon a lantern

Capitolul 19

Noaptea când nu mă simt în apele mele și-mi e greu să adorm îmi pun acel crystalfly în păr și mă simt mult mai bine. Mă face să mă simt ca și când nu aș fi singură în cameră, că el e aici cu mine și că o să mă apere de orice. Cristalul acesta în formă de fluture poate ține demonii la distanță, dar nu l-am folosit nici măcar o secundă în scopul ăsta. Îl folosesc numai ca să-mi aduc aminte de ultima amintire pe care am avut-o cu el, cu zâmbetul acela aproape invizibil pe chipul său. Mi-aș dori să zâmbească din toată inima, dar probabil e puțin cam devreme pentru așa ceva. Mă întreb ce face acum că am plecat... probabil cam aceleași lucruri ca de obicei, totuși. Nu știu cu exactitate ce face un adept când nu trebuie să ajute pe nimeni, dar pot să-mi închipui. Probabil pierde vremea pe undeva, poate se duce să se plimbe, singur, undeva unde să nu-l poată vedea nimeni. 

Au mai trecut două zile și mai sunt încă două până vine ziua lui. Aș vrea să mă întorc măcar în ziua aceea, dar ar trebui să plec cu o zi înainte ca să ajung la timp. Nu știu cum aș putea să vorbesc cu mama despre asta, nu mi-a venit în minte nicio posibilitate care să servească și ca motiv al naibii de bun ca să-mi dea voie să mă întorc. Mi-a zis să vorbesc cu ea când o să mă simt în stare să-i povestesc ce mă frământă, dar până acum nu am simțit nevoia să zic la nimeni că îmi lipsește prezența lui. E normal să-ți fie atât de dor de un prieten? Nu m-am simțit așa nici față de Lena și o cunosc de atât de multă vreme... sau poate se întâmplă asta doar pentru că Lena e fată, iar el e băiat? Dar dacă ar avea vreo legătură cu asta... atunci ar însemna că ar putea fi adevărat ce-am vorbit cu Lena atunci. Nu în cazul lui, asta e clar, ci mi s-ar aplica mie. Dar dacă ar fi așa, atunci știu că nu aș recunoaște niciodată asta. Nici măcar față de el. Oricum n-ar ieși nimic din acea relație. 

Nu știu ce să zic despre asta. Tot aș prefera să cred că nu e așa pentru că nu vreau să complic și mai mult ceva ce e deja complicat. Mă gândesc că ar trebui să-mi iau totuși inima în dinți și să vorbesc cu mama despre asta, dar chiar nu știu cum ar trebui să deschid subiectul. Știu că mama mă va ajuta indiferent de cum ar suna povestea mea, dar nu vreau să o sperii sau și mai rău, să o fac să creadă că sunt nebună. Nu a auzit niciodată de lucruri de genul și nu știu cum ar putea reacționa.

La un moment dat mă gândesc să mă ridic din pat și să mă duc în bucătărie. Probabil mama s-a trezit până acum, deci ar cam trebui să mă duc să-i pregătesc de mâncare. Bunicii mei probabil încă dorm. De când am m-am întors am început să fac mult mai multă treabă decât făceam înainte. Singurul moment în care am putut să stau liniștită și să mă plimb a fost când am mers cu Lena prin pădure. Nu mă deranjează să am treabă de făcut... așa cum am zis, mă ajută să-mi iau gândul de la multe lucruri. 

Bucătăria noastră nu e foarte performantă, așa cum era cea de la han, cu o masă mare, o vatră, cu ustensile care mai de care, tuciuri în care să faci supă și ce mai avea. Nu, a noastră e mică, o sobă pentru gătit cu cratiță, o măsuță, două scaune, lăzi în care poți să pui legumele și carnea și cam atât în interior, iar afară avem un loc amenajat special pentru tuciul în care încălzim supele. Și în plus, nici nu avem multe legume și o grămadă de carne din moment ce nu avem de unde să facem rost de toate. Mă întreb de unde își aduc cei de la han ingredientele de care au nevoie pentru toate acele preparate. Oare le cumpără de undeva sau le procură ei...? Nu am întrebat asta niciodată pentru că nu m-a interesat, dar acum îmi doresc să o fi făcut. 

Aseară înainte să mă duc la culcare am primit o scrisoare de la bunica. Aparent băiatul acela care făcea pe poștașul când eram în Liyue a avut să-mi aducă ceva de la tata. Nu știam ce-ar putea să-mi zică și am deschis-o foarte repede pentru că eram curioasă. Ce era scris în scrisoare m-a făcut să mă simt bine, dar și să mă simt tristă în același timp: