Cântecul fierului

XVII. Spre noi culmi

     — Uiți că nu sunt prizoniera ta, și nu îmi doresc să mă aflu aici cu tine, spuse acrobata. Aș putea pleca oricând.

     — Și totuși, nu o vei face. Căci e mult mai important să afli ce s-a întâmplat cu Dante Malvard.

     Auri se ridică și se împletici pe picioare. Numai cărând atâta metal, se simțea mult mai grea. Cu siguranță că totul era amplificat de lipsa ei de forță, dar nu-și abținu un sâsâit de frustrare.

     — Ai nevoie de ajutor? întrebă Yanna, zâmbind veselă. Să știi că mi-ar face mare plăcere să țin la mine măcar unul sau două cuțite.

   — Nici să nu te gândești!

     Ieșiră pe străzile Cumpenei Zorilor. Oamenii începeau să se trezească, să își deretice gospodăriile, să plece către piață ori către izvoare și fântâni, cu găleți butucănoase la subraț. Era o imagine pe care Yanna o văzuse de zeci de ori. Era acasă. Încă de la Elevare, nu mai privise Cumpăna în acest fel. Oare distanța avea să îi slăbească conexiunea cu Păpușarul, sau doar să o facă și mai acută, și mai dureroasă? Oare tocmai atunci, când ea avea să se înconjoare de secrete și minciuni, avea Păpușarul să decidă să preia de tot frâiele trupului ei?

     Scutură din cap. Nu putea să lase nici nostalgia, și nici grijile să o cuprindă. Nu acum.

     — Ți-aș sugera prietenește să îmi spui încotro ne îndreptăm— exact în ce loc l-ai întâlnit pe Dante Malvard.

     Auri se pregăti să răspundă, revoltată. Prietenește? Cine se credea?

     — Sau, desigur, ai putea să nu îmi spui, continuă Yanna, prefăcându-se că nu o observa pe fata fumegând de mânie. Dar, având în vedere că tu nu ai crescut pe partea asta a Munților Coloanei, e foarte probabil că ne vom rătăci.

     — Ce... De unde știi că nu sunt de aici? se bâlbâi Auri.

     — Din manierele tale. Nu eviți să privești străinii. Pesemne că dincolo de Coloană nu există tradiția însemnării. Aici, dacă ești atins intenționat de un necunoscut într-un loc public, înseamnă că ești privit, urmărit. Cineva te are în vizor. Tu ești mult prea relaxată în spații deschise.

     Rahat. Habar nu avusese de treaba asta. Acum că se gândea, câteva lucruri începeau să prindă sens.

     —... Poate că pur și simplu mă bucur să văd din nou soarele, mormăi călătoarea înciudată.

     — Mă înșel?

     Ce-ar fi câștigat din negare? Rușinată, recunoscu:

     — Nu știu numele zonei în care l-am întâlnit pe Malvard. Dar am văzut că întreaga așezare era înghesuită, pe vârful unui deal masiv, înconjurată de niște ziduri de piatră gălbuie, prăfuită. Era un fel de festival în ziua aceea, o sărbătoare tradițională. Cred că a fost acum vreo săptămână. E cam la două zile de mers cu trăsura de aici.

     Yannei nu îi luă mult să pună piesele laolaltă.

     — Granya-Tagovantor, decise ea.

     Orașul fusese numit după cele două râuri care se intersectau chiar la baza dealului pe care fusese înălțat. Pământul era instabil și moale și ducea la multe alunecări de teren. Un loc nefericit pentru întemeierea unei așezări.

     — E un oraș-cetate, aproape de munți. Acum câteva zile a fost Festivalul Anual al Granyei. Cu siguranță acesta e.

     Auri își dădu ochii peste cap până și doar la faptul că Yanna își dăduse seama. O călca pe nervi să o vadă descurcându-se de una singură. Criminalii trebuiau să simtă doar remușcare și neputință. Nu meritau nimic altceva.