Cântecul fierului

VIII. Măcar tu încă îmi știi numele

     Până când oamenii din jurul Împărătesei Iepure au început să moară, iar unul dintre bătrânii ei gardieni dispăruse subit. Iar ea și-a torturat propria doamnă doar pentru a închide o discuție despre asasinat. Doamnele erau des torturate de Împărați, dar Iepure era altfel. Rareori își mai ieșise din fire din ceva așa mic. Nu cumva proteja ceva? Pe cineva?

     Investigația era necesară, iar Yves ajunsese tocmai din blândețea sorții în poziția perfectă pentru a o face. Tatăl Thaissei fusese gardianul personal al Împărătesei Iepure. Umblase zvonul timp de câteva săptămâni că bărbatul delira, înnebunise, și de aceea fusese nevoit să părăsească Palatul. Că nu era o boală obișnuită, așa cum toți, inclusiv Thaissa, pretindeau. Că se mai îmbolnăviseră și alții.

     Și Yves avea nevoie să ajungă la el.

     El se deplasa prin Palat, tăcut și anonim. Purta coiful de gardian, care îi proteja doar fața, nu și creștetul capului. Era mai mult un detaliu onorific, estetic. Gărzile purtau măști, romburi din metal ușor curbate în jurul feței. Aveau o textură lină și curgătoare, niște modele buclate încrustate și sfâșieturi în formă de semilună drept ochi.

     Lui Yves i se părea că semănau cu Zeul Grădinii. El era o bucată mare și veche de piatră. Zeul fusese aici mereu— un cap de piatră căzut în pământul Curții, îngropat câș, până la urechea dreaptă. Se aflase acolo încă de dinainte de oameni. Pe chipul lui crescuse mușchi bogat și flori sălbatice, deși zona era stearpă. Nimeni nu știa din ce trup de zeu sau înger provenise. Încercaseră să-l scoată. Dar prinsese rădăcini.

     Îl mai numeau și Zeul Căzut. Și Zeul cu chipul Nostru. Arăta ca fiecare om, și ca absolut niciunul.

      Când trecu pe lângă el, Yves nu se opri să se roage sau măcar să-l salute. Nu îi sărută obrazul rece, așa cum cerea eticheta. Yves avea treabă de făcut.

     În acea zi, el era însărcinat cu păzirea camerelor Împărătesei. Prin urmare, nimeni nu avea să observe dacă arunca o privire înăuntru, cât timp aceasta se plimba de dimineață. Doamnele aveau să o țină ocupată, ca în fiecare dimineață.

     Se strecură cu ușurință în dormitoare. Erau spațioase, scânteind în voal și mătăsuri, bibelouri fragile și nimicuri de aur. Două camere serveau drept șifonier și bibliotecă, lucruri care nu ar trebui să meargă împreună, dar o făceau. Rafturi aranjate exagerat și obiecte amețitor de multe— încercau să distragă de la ceva.

     Deși elementul central era imposibil de ratat.

     Picturile Împărătesei Iepure. De o măiestrie imposibilă, artă gingașă și haotică totodată.

     Și toate reprezentau același om.

     Un bărbat în toate stagiile vieții, de parcă îl cunoscuse de-a lungul multor ani. Într-o pictură, era copil, jucându-se în Curte. În alta, adult, pe o plajă. Zeci și zeci, în toate ipostazele imaginabile.

     Avea păr drept și lung până la umeri, de un cafeniu aurit. Piele bronzată și bătătorită, cu cicatrici mărunte evidențiate perfect, analizate în detaliu. Dacă urmărea linia aparentă a evenimentelor din picturi, putea să ghicească exact momentul în care o căpătase pe fiecare— cea de pe claviculă era din copilărie, cea mică de sub ochiul stâng în adolescență, și numeroase altele pe parcursul maturizării.

     Ochii lui erau brilianți, un verde crud și vibrant. Mereu, Împărăteasa obținuse aceeași nuanță perfectă. O exersase de mii de ori. Învățase să picteze pictându-l pe el; probabil n-ar fi știut să pună pe hârtie altceva. Până și expresia facială era mereu la fel. Un zâmbet imposibil de blând, o privire parcă îndrăgostită, dar parcă părintească, prea perfectă. Împărăteasa crease ceva idilic. Inventase iubirea desăvârșită.