Cântecul fierului

VII. Adam și Eva

     — Nu spune că „m-ai hrănit". E ciudat, ciudatule. Și da, ai dreptate, nu obișnuiesc să capturez femei casnice. Cred că pe tine te-am încurcat— oricum, asta spune ceva despre talentele tale, nu crezi, domnule asasin?

     Chiar și după replica Yannei (de care a fost irezonabil de mândră), Malvard nu păru afectat, ba din contră, era mai fericit. Părea să caute competiție, dar nu pentru sentimentul de a învinge, ci pentru cel de a juca. Ar fi fost capabil să o lase să câștige, dar avea să-i facă totul cât de greu posibil, pentru frumusețea întrecerii greutăților.

     — Spune destule, zâmbi el indulgent. Pot să fac mai mult decât să lupt. Viața mea e valoroasă și în alte feluri. Poți spune același lucru despre tine, Yanna?

     Lovitura asta era aproape prea bine plasată. Știa că Yanna era o războinică Bisericii? Îl privea aproape alarmată. Cel mai rău lucru era că femeia nu putea fi sigură dacă temerile ei aveau bază, sau apropierea de el o făcuse paranoică. Nu știa dacă el o speriase sau dacă ea însăși voise să se sperie.

     Absent, Dante începu să fredoneze o baladă populară a barzilor. Părul îi umbrea chipul. Cântecul spunea povestea unui cavaler ce a pornit să salveze o fată de la țară din ghearele unei himere, numai ca să vadă că aceasta s-a îndrăgostit de monstru. Cavalerul își dă seama că își petrecuse atâta timp dorind și muncind pentru ceva irealizabil. Își face singur de petrecanie.

     Vocea lui Dante era groaznică. Subiectul cântecului era stupid.

     Enervată, Yanna dădu și ea pe gât din plosca cu apă, până se sătură. Când avea să-i fie sete, Malvard putea să se îmbete de unul singur. Nu-i ca și cum părea că îl deranjează ideea.

     Puțin mai târziu, când se puseseră în mișcare, Dante îi promise că se apropiau de marginea pădurii și că aveau să ajungă înapoi în Artemisia Rotár chiar în acea seară.

     Sufletul acrobatei săltă de entuziasm. Încă puțin, și totul avea să se termine. Yanna își plătise (să se citească: amenințase) birjarul în plus ca să se cazeze la un han din sat, timp de trei seri. Aceasta avea să fie a treia. Ajungeau la timp.

     Doar câteva ore, și avea să fie înapoi în siguranță, pe teritoriul cunoscut. Dante nu avea să o mai tulbure. Frica de a fi ascultată și urmărită de cel ce dirijase mișcările criminalului urma să pălească.

     Până atunci, însă, trebuia să suporte. Și să meargă. Mult.

***

     Undeva, pe parcursul călătoriei, când soarele era în miezul cerului, Yanna văzu între copaci fum. Încordându-se, înălță capul și adulmecă aerul.

     Nu era un incendiu de pădure— flăcări nu crâcneau, lemnele din jur nu se rupseseră. Nicio lumină sau căldură strecurându-se printre crengi. Dar fumul era prea greu și prea stătut ca să fi fost pur și simplu focul unui alt călător.

     Apropiindu-se, Yanna zări, printre tufișuri, scheletul unei construcții. Ascunse sub coroane de copaci erau vârfuri de stâlpi subțiri. O casă arsă din temelii, din care rămăsese doar un perete în picioare, umbrind ruinele ca o palmă de zeu muribund.

     Fusese o clădire mică, cel mult două camere. Dacă lui Dante îi fusese construită o casă aici de către angajatorul lui, mai probabil ar avea baie, bucătărie și dormitor separate, căci nu existau restricții de spațiu.

     Deci construcția nu reprezentase o locuință. Dar, așa izolată, scundă și bine ascunsă între copaci, nu foarte departe de contactul cu lumea exterioară, ar fi fost un loc de întâlnire perfect. Un punct strategic perfect. Un spațiu restrâns și imposibil de găsit de altcineva decât de el, în care ar fi putut să ascundă ceva...