Cântecul fierului

VI. Sălbatică decepție

     Urmă susurul de râu din depărtare. Cel mai bun loc pentru o ascunzătoare e în apropierea unei surse de apă.

     Păși în luminișul albiei. Pe margine, stătea ghemuită pe pietre o fată. Rochia ei galbenă flutura în vânt.

     Meșterea la un lucru micuț pe care îl ținea în mână. Yannei luă câteva clipe să înțeleagă ce se întâmpla, prostită. Tânăra ținea o unghie însângerată, ruptă de undeva de la rădăcină. Așeză un boboc de floare în căușul unghiei, apoi o lansă în apă ca pe o bărcuță.

     De-a lungul curentului erau zeci altele, presărând o potecă.

    Acrobata nu știa dacă să se înfioreze sau să râdă. Ciudată lume, huh? Chipul copilei era umbrit de părul blond, des și creț. Probabil că nici nu vedea ce făcea. Când bărcuța se îndepărtă, ea fluieră, ca și când și-ar fi luat la revedere, sau ar fi anunțat pasagerii că începe o călătorie lungă.

     Yanna ezită, întorcând privirea. O siluetă fulgeră între arborii groși. Dispăru într-o clipă.

     — Ești pierdută? întrebă într-un final Yanna.

     Fata ridică capul, de parcă abia atunci o observase. Când își mișcă gâtul, se auzi un sunet aspru. Hrrrk.

     Și atunci, îi văzu chipul. Niște ochi tulburător de albaștri erau umbriți de aripi de fluturi, în loc de gene. Iar doar puțin mai jos... Inițial, i se păru că avea o tăietură adâncă și uscată în gât. Însă aceasta se deschise într-un ochi. Un al treilea ochi. Bulbucat și neliniștit, se roti în gâtlejul ei ars de soare și apoi se fixă pe Yanna.

     Buzele fetei se întinseră într-un zâmbet tandru, ce nu îi dezgoli dinții.

     — Normal. La fel ca tine.

     Vorbise, însă cuvintele nu i se rostogoliseră de pe limbă. Chipul împietrit. Gura doar zâmbea. Nici măcar pieptul nu i se clintise— nu respirase deloc.

     — Ai văzut pe cineva trecând pe aici? întrebă Yanna.

     — Da, am văzut. O femeie tânără, cu pielea maronie, părul scurt și creț și negru. Ochi chihlimbarii. Pe ea o cauți?

     Yanna își dădu seama că o descria pe ea, și oftă.

     — Hei, nu pleca! strigă micuța, când acrobata dădu să se îndepărteze.

     Silueta din desiș o bântuia și stomacul i se răsucea de anticipare. Totuși, Yanna întoarse capul. Copilul o privea implorator, trăgând-o în jos, ca să se așeze lângă ea. Buzunarele îi zornăiau.

     — Mă simt cam singură aici, șopti. N-am mai văzut de mult o creatură ca tine.

     Un om.

     — Sunt sigură că vei găsi alte ființe în pădure care vor fi mai mult decât bucuroase să îți acorde atenție.

     Era crud să sugereze așa ceva. Probabil că fetița era rătăcită, din satul vecin, blestemată cu o mutație rară. Magia spontană, care alege copii la întâmplare și-i contaminează, fusese stârpită de mult, dar nu s-ar fi mirat dacă au supraviețuit rămășițe. Numai în natură nu zdrobiseră oamenii magia. Unde încercau să bandajeze, doar sângera și mai mult.

     Iar în Artemisia, până și florile cară boli în sămânță și își îngroapă grădinarii, iar șoarecii și păsările sâsâie și turbează dacă sunt stropiți cu apă curată.