Anxietăți Adolescentine

Elemente

S-a acoperit speranța de umbră-necăcioasă

Iar, solid, asfaltul înmiresmează simțul cu o neagră pucioasă

Răsare un crai de-un verde viu, mai rar ca altă dată

Și viața pură, albastră, de toxic efemer se ofilește

Iar omul inconștient va ajunge într-un viitor o neînsemnată pată,

Căci Steaua ocrotitoare în jos nu mai privește.

Eternul roșu-aprins

De teamă, de tern și nimic, pe culmile aride încet acum s-a stins.

Odată viață nouă;

Acum nu e nimic, doar urma umbrei vide;

În aceste lumi din verzi, albastre; aride

Cu veșnică moarte o să plouă.

Totul în juru-mi instant se oprește

Sunt trist și-mi imaginez o lume departe în abis.

Doresc ca după somn să trăiesc în divinul vis.

O stea se uită coborându-și petala aurie spre mine

Îmi șoptește lin, suav, că infinitul are nevoie de mine.

Mă simt șocat, flatat, însă nu-mi doresc cunoașterea

Mă complac în relativ, sunt simplu, temător, nu pot conștientiza povara.

Culorile se opresc, simțurile se ascut,

Iar de sub scoarța mitică învie, printr-un sunet dureros, acut

Speranța, lumina, cu razele-i arzânde și lungi

Alungă umbra sufocantă și neagră, luând loc în infinit,

Iar cei patru crai eterni, de stele călăuziți, își reiau locul pe culmile morbide, acum din nou 

aprinse, înviate.

Iar clipa apropierii frigului se amână pentru eternitate.

Turmele de animale reanimate, vor porni din nou

Ca și până acum, spre nou și inedit, dar nu vor știi niciodata ce s-ar fi întamplat cu ele,

Dacă lorzii ar fi plecat,

Lăsând în voia negurii, o culme, un deal, un munte plin cu oi.

Mai albe, mai negre, galbene, roșii

Și pe lângă ele se jucau neobosiții miei

Iar marii berbecuți cu coarnele prețioase ar fi scrumat și scoarța

Ce pe toți îi ținea la un loc ; toată viața.

Dar visul n-a durat, durerea n-a plecat

Doresc să-mi respire din nou sufletul, distrus treptat

Iar corpul să evadeze în mirifice văzduhuri

O singură speranță mai am într-un sublim, dar malefic astru

O stea a mea de un extraordinar de pur albastru.