Dragoste Intunecata

Cum am devenit dhampir

Buna! Scuze ca tot am amanat acest capitol, dar am avut niste probleme cu laptopul, care s-au remediat momentan:D

Am introdus si perspectiva lui Tibi in acest capitol, nu o data, ci de doua ori, si sper sa va placa ideea:)

Lectura placuta! 

***********************************************************

-Esti oficial cel mai prost vampir pe care il cunosc, am bolborosit pentru a nu stiu cata oara, in timp ce ii bandajam incheietura lui Tiberiu.

Inca nu puteam sa constientizez ca acesta chiar s-a aruncat dupa mine, din turn, si a suferit impactul in locul meu. Desi mi-a salvat viata, eram foarte nervoasa ca si-a riscat-o pe a sa, pentru mine. 

Acesta se afla acum asezat pe patul sau regesc, de culoarea sangelui, proptit cu spatele de un set de perne negre. Era imbracat doar intr-o pereche de jeansi, pieptul descoperit dezvaluindu-i multitudinea de vanatai si rani proaspete, care au inceput deja procesul de vindecare. De fiecare data cand le priveam, simteam o senzatie de rau si vinovatie cuprinzandu-ma.

-Nu esti obligata sa faci asta, stii? A spus indiferent, referindu-se la faptul ca il bandajam. Tiberiu nu a scos prea multe cuvinte de la incidentul de mai devreme, nici macar nu ma privea. Stiam ca gestul meu l-a suparat, dar nu avea cum sa inteleaga inca, ca l-am facut pentru binele semenilor sai si ai mei.

-Stiu, dar totusi o fac, am murmurat, plimbandu-mi mainile mai sus pe bratul sau, sa ii bandajez alta rana, si l-am simtit tresarind la atingerea mea. 

Adevarul era ca ma simteam teribil de vinovata de cele intamplate. Si nu doar ma simteam, stiam ca si eram. Imaginea sa, aflat sub mine, ranit, imi revenea in minte, si ma chinuiam sa o izgonesc. Imi amintesc sentimentul de panica care a izbucnit in mine atunci cand l-am vazut in acea stare, si tipetele disperate dupa ajutor. Garzile si Familia Regala au venit de indata in ajutorul sau, iar acesta, inconstient fiind, a fost mutat in camera sa. Doctorul, dupa o consultatie, ne-a anutat ca nu erau multe de facut, doar de asteptat ca Tiberiu sa se vindece de la sine, cum fac toti vampirii.

Si, intr-adevar, procesul de vindecare a inceput imediat dupa incident, iar multe dintre rani au disparut deja complet. Dar acest lucru tot nu stergea sentimentul meu puternic de vinovatie, si m-am oferit imediat sa-l bandajez, considerand ca macar atat puteam face.

Nimeni nu m-a intrebat ce s-a intamplat de fapt, de ce am fost gasitit unul in bratele celuilalt, cazuti din turn. Cred ca le era frica sa afle adevarul, sau mai rau, au presupus ca am avut alta tentativa sinucigasa. Cel putin, asta spuneau privirile lor reci.

-De ce? A intrebat acesta, privind un punct fix din camera. Nu am depistat nicio emotie in glasul, sau pe chipul sau.

Am oftat profund.

-Deoarece...eu sunt vinovata de cele intamplate, am soptit, bandajandu-l in continuare.

In acel moment, Tiberiu m-a luat prin suprindere. Si-a intors incet capul spre mine, atintindu-si privirea asupra mea. In ochii sai cenusii, acoperiti partial de parul sau ciufulit, am putut vedea un sentiment nespecific pentru el....regret.

-Nu tu esti vinovata. -Eu sunt singurul vinovat, a oftat, mutandu-si privirea in gol. -Din cauza mea ai vrut sa-ti iei viata.

Starea in care se afla mi-a facut inima parca sa se rupa in mii de bucatele. Dar in acelasi timp, alt sentiment, furia, m-a cuprins. De ce era mereu atat de sigur, ca fac totul din cauza sa?

-Nu e adevarat, am spus hotarata, facandu-l sa-si intoarca privirea asupra mea. -Mereu sari la concluzii fara sa ma asculti, ca si acum cateva zile, cand ai presupus ca am fugit de la castel din cauza ta. De ce nu poti asculta macar odata, perspectiva mea asupra intamplarilor? Am comentat exasperata, ridicandu-ma de pe pat si apropiindu-ma de fereastra. Afara, nori negri se rostogoleau deasupra soarelui, prevestind venirea unei furtuni.