Jocul pasiunii - I. Spune-mi că mă vrei!

Capitolul 37/ Murder

- Ce naiba îmi faci? am început să ţip când acul mi-a străpuns pielea şi imediat o stare de oboseală m-a cuprins. În câteva secunde mi-am pierdut controlul asupra trupului meu. Uram senzaţia asta, se simţea ca şi cum ai fi paralizat. Simţeai totul, auzeai vag tot ce era în jurul tău, ca şi cum totul ar fii la sute de metri distanţă şi abia ecoul îţi ajungea în urechi, dar nu puteai deschide ochii, nu puteai să mişti, să faci ceva. Te făcea să te simţi inutil şi incapabil. Cine ştie ce droguri şi sedative mi-au dat. Simţeam furnicături în tot corpul, dar în acelaşi timp, mă simţeam de parcă pluteam, de parcă nu eram în corpul meu.

Totul se liniştise în câteva minute. Minute sau... ore. Pentru mine timpul nu trecea. Nu mai simţeam şi nu mai auzeam nimic, de parcă toate simţurile mi-au dispărut în totalitatea. Nu mai puteam ţine noţiunea timpului şi mă luptam să-mi mişc măcar pleoapele pentru a-mi deschide ochii, să văd unde am ajuns.

Într-un final am reuşit. Eram într-un loc pustiu... printre nişte ruine.

Stăteam într-o încăpere întunecată, a cărei singure sursă de lumină era o fereastră de jumătate de metru sau mai puţin, cu gratii. Nu vedeam nimic decât blocuri părăsite şi dărăpănate.

Locul ăsta mă dezgusta şi pot să pun pariu că aici erau tot felul de insecte şi cel mai probabil şi şobolani. M-am gemuit într-un colţ lângă fereastra micuţă. Nici măcar nu puteam vedea prea bine în jurul meu, iar uşa... cu siguranţă era blocată. Îmi era frică, frig şi ... scârbă. M-am aşezat în fund, strângându-mi genunchii în braţe şi mişcându-mă ca o dementă, în faţă şi în spate. Dădusem frâu liber lacrimilor, gândindu-mă că ăsta e sfâşitul meu. Cine m-ar putea găsii în pustietatea asta?

Bryan e diabolic, ştiam cât de mult îl duce mintea şi era însetat de răzbunare. Probabil pregăteşte asta de foarte mult timp. Şansele mele să scap vie şi întreagă de aici erau una la un milion. Îmi pierdusem speranţa în totalitate şi tot ce-mi doream era să se termine mai repede.

Nu mi-am dorit niciodată să mor atât de mult ca şi acum şi în acelaşi timp.. niciodată nu mi-a fost mai frică. Am stat atât de mult timp printre cei mai răi şi cei mai de temut criminali din tot statul, dar acum simţeam într-adevăr că o să se termine. Şi numai gândul la ce mi-a promis Bryan că voi păţii mă scotea din minţi. Vroiam să mă omoare, dar nu să mă atingă în felurile scârboase şi perverse în care îşi doreşte. Cel mai teamă îmi era de ce o să vadă Max, după ce nebunul ăsta îşi va pune planul în aplicare. O să-l distrugă, o să se învinuiască. Ştiam asta, nu va depăşii momentul. O să ia toată vina asupra lui, gândindu-se că trebuia să aibă mai multă grijă, să mă protejeze şi să nu mă bage în rahaturile lui..iar eu nu voi fii acolo să-i spun cât greşeşte crezând asta. Era numai vina mea, trebuia să ştiu că Amaris nu va rata nici o ocazie pentru a mă scoate din peisaj.

Nu ştiam dacă au trecut minute sau ore, timpul trecea cumplit şi îmi era mai teamă cu fiecare secundă care se ducea. Am început să ţip, să bat în pereţi, am încercat chiar şi să dărâm uşa sau grilajul gemuleţului, dar fără rezultat. Nu aveam suficientă forţă şi în pustietatea asta nu era nimeni care să mă audă. Mai aveam puţin şi îmi smulgeam părul din cap, de furie, de frică şi de disperare. Oare cum se simte Max acum? Mă caută? Sigur Sophia i-a anunţat că am dispărut şi probabil îi cere explicaţii lui Amaris, care oricum nu-l poate ajuta. Nu-i poate spune decât că m-a dat lui Bryan.. şi de acolo, orice urmă de a mea dispare. Nu aveau de unde să ştie unde sunt, nu aveau nici un punct de plecare. Probabil e înnebunit, ştiam cum reacţionase şi când m-a pierdut prima oară, când m-a răpit Noriega. Omul ăla era nimic pe lângă Bryan. El era cu adevărat rău, plus că avea un motiv destul de bun pentru a vrea să mă facă să sufăr cât mai mult cu putinţă. Puteam vedea cum apune şi răsare soarele. Au trecut două zile cu siguranţă, cel puţin din câte am numărat de când m-am trezit. Eram slăbită, muream de sete şi nu mai rezistam mult.