Jocul pasiunii - I. Spune-mi că mă vrei!

Capitolul 28/ Te-ai întors?

Din perspectiva lui Bell:

După ce Sophia s-a întors, am avut o conversaţie destul de lungă cu ea. Vorbisem despre Bryan şi căutam soluţii să îl distrugem. Îi povestisem despre Max, despre cum m-am îndrăgostit de el fără să ştiu şi cum s-a sfârşit totul. Ailyn trecuse şi ea pe aici, dar a trebuit să plece din cauza părinţilor săi, care au venit într-o vizită neanunţată să-şi vadă fiica. Părea stresată, cred că erau genul acela de părinţi foarte serioşi şi enervanţi, gen mama. Aflasem de la Sophia că Bryan a eliberat-o imediat după ce camionul a ajuns la destinaţie şi am fost asigurată că nu are nici o zgârietură.

Îmi plăcea Sophia tot mai mult. Râdeam mult cu ea şi puteam vorbii orice. Vedeam în ea deja o foarte bună prietenă. Faptul că nu mă abandonase acolo, pe asfaltul fierbinte, în mijlocul pustietăţii, mi-a câştigat încrederea.

În timp ce eram prinsă în discuţiile mele profunde cu ea, auzisem că cineva lovise cu uşa puternic de perete. Era asistenta, cu multă mâncare şi perfuzii.

Dar inima mi s-a oprit în loc în momentul când am văzut chipul din spatele ei. Acei ochi de diavol, albaştri, întunecaţi, părul ciufulit şi neglijat. Deşi abia se vedea din capătul celălalt al holului, de parcă se pregătea să plece..îl văzusem. Chiar şi dacă ar fi avut tot corpul acoperit, sufletul meu ar fi ştiut că e el. L-ar fi simţit.

Începeam să mă întreb dacă îmi joacă mintea feste. Ce ar căuta Max aici?

- Max?! am strigat repede, parcă dorind să mă conving că e real, că e acolo. Aşteptam să spună ceva. Dar stătea nemişcat privindu-mă.

Privirea Sophiei s-a îndreptat spre uşa, după care mi-a aruncat o privire perversă şi a ieşit din salon, fapt ce mi-a confirmat că nu o luasem razna. Diavolul meu s-a întors. Nu-mi păsa dacă era aici pentru afaceri, sau în vacanţă...acum era în faţa salonului meu, holbându-se la mine ca la o stafie, ceea ce-mi dădea speranţa că poate-i mai pasă.

Am sărit din pat, deşi mă durea tot corpul.. în fond, nici toată durerea fizică din lume nu se compară cu durerea provocată de lipsa lui. Pentru mine, să nu-l am, era letal. Eram mai dependentă de el decât ar putea fi cineva de droguri.

Mă oprisem la câţiva paşi de el, nu aveam curajul să mă apropii mai mult de el. Mă temeam de o respingere. Nimic nu ar fi durut mai tare decât o altă respingere.

Brusc, mi-a venit în minte ultimul sărut pe care i-l dădusem. A fost rece, de gheaţă. I-am sărutat buzele şi l-am îmbrăţişat, dar el nu a mişcat, nu a schiţat nici un gest, ca şi cum inima lui o respingea pe a mea. Şi asta s-a simţit mai sfâşietor decât orice.

Acum ne mai despărţeau câţiva centrimetri. Nu-mi dădusem seama când mă apropiasem aşa de mult, dar simţeam că nu mă mişc, că nu-mi mai pot controla corpul. Simţeam o nevoie nebună să-i sar în braţe, să-i sărut pielea fina, gâtul, buzele şi să-l strâng atât de tare în braţe, pentru tot timpul în care mi-a lipsit. Dar teama mă oprea. Nu puteam, eram paralizată de emoţie şi dorul mă măcina. Îl aveam în faţa mea, dar îl simţeam la mii de km depărtare. De parcă îmi ardea fiecare părticică din corp de dorinţa de a-l simţi, măcar câteva secunde. Aveam atât de multă nevoie să ştiu că nu mă urăşte.

El stătea la fel ca mine, părea de piatră, dar privirea îl dădea de gol.. avea lacrimi în ochii şi mă privea de parcă şi el dorea să-l sărut.

Îl auzeam înghiţind în sec şi eram suficient de aproape încât să-i simt parfumul care mă înnebunea. De când nu l-am mai simţit..mirosul lui mă îmbăta.