– Nu, nu am apucat să învăț, am zis exasperată în timp ce așezam pe raft volumele care au ajuns cu întârziere.
– Tu niciodată nu apuci să înveți, dar iei mereu nouă sau zece. Nu e corect, a zis Rebecca.
Am pus telefonul pe speaker și l-am așezat pe cutiile pe care le-am despachetat deja.
– Se numește atenție la ora, am zis. Cine mai e ca tine să își pileasca unghiile cu dopul de la sticlă în timp ce vorbește Brown?
– Omul ăla mă plictisește de moarte și tot el e cel care țipă.
Am râs în timp ce așezam la locul ei un exemplar din "Mândrie și prejudecată".
– Brown cred că țipă la toată lumea.
– La toată lumea, mai puțin la tine.
Mi-am dat ochii peste cap.
– Poate pentru că din toată clasa eu arăt puțin interes față de ceea ce predă.
– Tu le ai cu antreprenoriala și multe le ști de la serviciu.
Am pufnit și am trecut în registru pentru comenzi numărul de exemplare care mai trebuie aduse pentru a completa stocul.
– Nu eu te pun să stai toată ziua în vârful patului și să citești cine știe ce tâmpenii despre zodii.
– Ai noroc că gemenii sunt compatibili cu berbecul că altfel te dădeam dracu'.
– De parcă ar fi prima oară...
Mi-am luat telefonul în mână, am stins becul de la secțiunea clasici și m-am îndreptat spre casa de marcat.
Am aruncat restutile de orez de la prânz în coșul de gunoi de sub tejghea, după am trecut peste suprafața netedă un șervețel.
– Mâine stai lângă mine la test, nu?
Am mârâit încet și mi-am dat ochii peste cap în timp ce îmi înghesuiam un volum în ghiozdan.
– Am altă alternativă, am întrebat?
– Ăm... Nu, a zis și am auzit-o chicotind.
– Trebuie să închid librăria. Ne auzim mâine?
– Sigur. Te aștept împreună cu Travor ca de obicei.
– Mersi mult, am zis și am închis apelul.
Am stins becurile și a verificat pentru ultima dată ghiozdanul.
– Se pare ca nu am uitat nimic.
Am deschis ușa și un vânt călduț m-a izbi în față. Era neobișnuit de cald pentru mijlocul lui martie, dar cine eram eu să mă plâng? Am băgat chieia în broască și am răsucit-o de două ori după care am încercat ușa. M-am mai uitat o dată prin geam să văd dacă nu am uitat vreun bec aprins și am luat-o pe trotuar spre casă.
Locuiam cam la un sfert de oră de mers pe jos de aici. Acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu îmi luam permisul. Travor mă ducea cu mașina în fiecare zi la școală, deci încă un motiv pentru care nu mă sinchiseam să-mi cumpăr o mașină. Nu că mama ar fi în stare să mă ajute la plătirea taxelor și a celor necesare pentru întreținerea ei.
Am pășit pe asfaltul umed cu grijă să nu îmi rup capul. Pe stradă nu se zărea lume, colo colo mai vedeam câte un puști care fuma pe ascuns înainte să intre în casă.
Seara s-a lăsat mai repede azi. Umbrele copacilor întunecau trotuarul și tufele îmi blocau vederea spre stradă. Halal tufe! Zici că vor neapărat să fi strivit de o mașină. Am ocolit gardul viu și am pășit pe stradă să mă asigur. Dumnezeu să mă ajute cu semaforul ăla defect. De jumătate de an lumina numai culoarea galbenă.
La ora asta nu era niciodată trafic aglomerat, dar nu ar fi prima dată când era să sar în fața unei mașini din pură neatenție.
Am verificat partea stângă de după tufe. Liber. M-am dat un pas înapoi pe trotuar și am verificat partea dreaptă. Liber. Am mai aruncat un ochii la semaforul stricat și am făcut câțiva pași pe trecere când un scârțâit de roți mi-a acoperit muzica din căști. Am aruncat o privire spre stânga și am rămas înmărmurită. La vreo jumătate de metru în față mea s-a oprit un Porche negru care mă orbea cu farurile.
Mi-am smuls căștile de pe cap când geamul din dreptul șoferului a început să coboare.
– Cine dracu' ți-o mai dat și ție permisul să conduci prin locuri publice, am țipat.
– Probabil tot aceași persoană care te-a învățat și pe tine să treci strada, a rostit o voce masculină mai degrabă amuzată decât ofensată.
Pe geam a scos capul un băiat cam de o vârstă cu mine. Avea un păr negru ca smoala, lung până mai jos de bărbie,aranjat într-o dezordine oarecum atrăgătoare, încadrând niște ochii de un verde strălucitor. Puteam jura pe Sfânta Biblie că nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Linia maxilarului îi era bine definită, pomeții înalți și nasul mic. Buzele îi erau arcuite într-un zâmbet aproape sau mai degrabă total încrezut. Era atrăgător. Al naibii de atrăgător și pot pune rămășag pe economiile mele că știe asta.
Mă holbam și eram al naibii de evidentă, dar el nu părea deranjat. Ba mai mult, un zâmbet i s-a lățit, arcuindu-i buzele.
– Acum că ai terminat ce ai zice să te conduc până unde ai de mers, mi-a zis.
Dacă evaluam bine situația, o puteam lua la sănătoasa și să mă ascund printre tufele ucigașe, dar nu dă bine la imagine să fugi când o persoană îți vorbește. Mai era și faza că el era cât pe ce să îmi curme viața, așa că am afișat masca de scorpie.
– Să fiu martor în timp ce ucizi persoane nevinovate pe stradă? Nu mulțumesc, am zis și mi-am încrucișat brațele la piept.
– Nu și dacă acele persoane știu să se asigure când trec strada, a zis și a rânjit.
Inima mea a făcut un salt prostesc și o voce din capul meu țipa disperată "Fugi!". Am ales să ascult vocea că altfel trebuia să o ascult cum îmi face morală încă zece ani de acum încolo.
Mi-am dat ochii peste cap, am bombanit un "Du-te pe pustii" și mi-am continuat drumul. L-am auzit strigând "Ne mai vedem", dar am ales să îl ignor.
Nu-l mai văzusem în viața mea și eram mai mult ca sigură că aș reține o asemenea față. Tot ce îmi rămâne e să sper să fie vreun turist în drum spre orașe mai importante decât Berkeley.
Am ajuns într-un final acasă. Vie și nevătămată. Am scotocit prin ghiozdan după cheie și am introdus-o în broască,învârtind-o până s-a auzit acel familiar "click". Am pătruns în hol, scoțându-mi tenișii și aruncându-i lângă ușă. Nici bine nu ajunse în living și un ghemotoc de blană a început să se încolăcească în jurul gleznelor mele.
– Rufus, tu ești singurul care mă așteaptă acasă, nu?
Am ridicat de jos pisoiul și mi-am frecat nasul de al lui. A mieunat și mi s-a culcușit la piept. Am pășit spre bucătărie în timp ce mângâiam blănița albă de pe spatele motanului. Și-a așezat o lăbuță maronie peste brațul meu și m-a privi în felul ăla al lui, complet imoral prin care cerea mâncare.
– Cerșetor mic ce ești, i-am zis și l-am așezat pe gresia din bucătărie.
Am ridicat bolul de mâncare de jos și l-a pus pe blat. Am deschis un dulap și am scos o conservă de ton.
Am deschis-o și am pus în bol conținutul. Am strâmbat din nas și mi-am spălat mâna murdară. Fiecare cu gusturile lui.
– Mă iubești numai pentru mâncare, i-am reproșat în timp ce puneam delicatesa pe podea.
Pisoiul a mieunat mulțumit și s-a pus pe mâncat. L-am privit câteva clipe după care am dat atacul la frigider. Pe ușa aveam lipit un bilețel pe care am recunoscut scrisul neîngrijit al mamei.
"Draga mea, am plecat cu Dean pentru câteva săptămâni în Philly. Ne vom întoarce repede. Să fi cuminte, te pupă mama și Dean".
Am citit după care am început să râd ca o apucată.
– Rufus, băiete, iar ne lipsim de ea o lună, am zis și pisoiul s-a uitat la mine lingându-și boticul.
Am abandonat tentativa de a mânca și am urcat scările spre dormitor. Am deschis ușa și m-am trântit în pat. Pisoiul m-a urmat îndeaproape și m-am ghemuit lângă mine. Mi-am trecut mâna prin blana lui după care m-am întors pe spate.
Fusese o zi bună. Mai aveampuțin și mă omora un dobitoc care pe lângă asta mai arata și al dracu' de bine și mama iar umbla lelaică prin Philadelphia cu nu știu ce manechin.
Mi-am tras perna peste cap și am adormit rugându-mă să nu-l mai văd pe Ochi Verzi niciodată.
Heyy!!
Și uite că apare și capitolul 1. Nu cred că așa v-ați imaginat întâlnirea dintre cei doi.
Dacă v-a plăcut, lăsați un vot și un comentariu în care vă exprimați părerea deoarece mă ajută enorm de mult.
Încă ceva, îi dedic personajul Rebecca surorii mele, care poartă același nume. E un micul cadou de ziua ta scriitoarea_noptii 🖤
V-am pupat :)))