https://my.w.tt/CSv2ER80V7
Aici am început bine, mai ales din titlu, care e fantomatic și îmbie să te întrebi cum mai exact a dispărut familia aia.
Aflăm direct din descriere cum, și ar fi fost DNR, însă nu o consider parte relevantă din carte (nothing outside book text is, to me -- mă plâng de videoclipuri/imagini dar le ignor, mă leg doar dacă apoi nu se descrie nimic în text).
Nu DNR din cauza descrierii sau a cărții, dar sunt sensibiloasă la tragedie.
Ucisul întregii familii ca motivație de arc de personaj (mai ales în cărțile contemporane, moderne) mă doare pe mai multe planuri:
1) e greu de adăugat ceva la subiect. Serios, it's been done. O să fie răzbunare sau mister? Sau, gasp, ambele + Romeo & Julieta?
2) genul ăsta de traumă e de impact (instant personajul tău beneficiază de milă de la cititor) însă e necesar apoi ca toată povestea să trateze această problemă într-un mod care se raportează la restul plotului. Gen nu poți nici insista pe asta foarte mult că deprimi, dar nici nu poți trece peste. Totul în mintea acelui personaj va fi separat pre și post incident, și tu trebuie cumva să prezinți emoții reale și complexe fără să pară că transpiri. Pare simplu, dar e greu de făcut bine. Fantasy aici rezolvă această problemă prin a Face! Totul! Intens! Acolo chiar îi poate muri toată familia cuiva, din orice motiv.
Aici, după tonul cărții și din ce am citit, am realizat că s-a luat decizia bună de a se insista pe eveniment în sine ca moment de pornire a evoluției personajului într-o direcție, ceea ce înseamnă că măcar n-avem problema "personalitatea de dinainte/personalitatea de după" și cum rezolvi asta literar.
3) dat fiind că am o problemă când moare doar un om, am mai multe probleme când mor mai mulți. Mereu mă întreb: de ce se întâmplă asta? Era vreun mod să ajungi la același rezultat (plot wise) fără să te folosești de asta? De ce e nevoie să fie BAM! Pe scurt, e greu să mă convingi că nu e ceva foarte ușor de folosit să-ți faci personajul zgribulit. Așa ajungi cu personaje care au ca trăsături de caracter: orfan, singur, atlet, cărucior cu rotile etc.
Alea, după mine, n-au treabă cu personajul, pentru că personajul nu e ce i se întâmplă, e cine e el, și cine devine după (dacă ai vreun eveniment generator). Aia e greu de redat, și forțând un eveniment exterior de amploare asupra cuiva e o cale facilă să creezi dramă, fără să o construiești.
Toate astea n-au treabă cu cartea prezentată, e doar Welcome to my TED Talk. Aici măcar familia e din titlu încă sugerată că dispare, chiar n-am cum mă lega de RionaMelione.
Să purcedem.
De ziua ei, personajul principal își face cadou o seară de pomină, pare însă că se simte vinovată că bea alcool, ceea ce mă face să mă întreb de ce. Nu de ce bea, că e clar (peer pressure), însă de ce să nu bea de ziua ei? E minoră, sau știe că are o problemă și nu se poate opri? Sau are pur și simplu o părere negativă despre alcool. Toate sunt ok, no judgement, eu doar mă întreb.
Ah, e minoră deci. Sau ai ei sunt anti-alcool și cumva asta o împiedică și ca adult? Se întâmplă.
Aparent în barul ăla există destrăbălate mai mari. Sper că pe Eva n-o mai ceartă părinții acasă, că-i ajunge predica.
Însă lecția nemiloasă e pentru personajul principal, de ziua ei.
Am mai multe probleme aici, toate legate de modul abrupt în care avem prezentate niște teme grele:
- sper (n-am avut ghinionul să mă caute poliția cu astfel de anunțuri) că măcar deplasau un om la fața locului să o anunțe pe biata fată că i-a murit familia. Io știu că ne mișcăm repede și e doar chestia aia de care tre'să scăpăm ca să înceapă distracția, dar pentru oamenii ăia din scenă, e o tragedie de proporții. Noroc că aici, dpdv al personajului principal, este tratată reacția.
- "familia a fost ucisă", la buchet? Poate dacă nu vorbeau la telefon avea și ofițerul ăla un discurs, ceva. "Casa lor"? Ea unde locuia?
- ceea ce pare fi / deveni spirală alcoolică, posibil o ușă înspre cine știe ce alte necazuri. Iarăși un mod facil de a arăta că cineva suferă / e distrus / se duce de râpă. În momentul în care îți asumi că îți faci personajul addict, or să vină niște atribute de personalitate care existau dinainte de adicție, la pachet. Pe scurt, nimeni nu se distruge din cauza drogurilor, ci alege drogurile ca o cale de distrugere. Pentru că e ceva în ei despre care va trebui să vorbești apoi. Și e foarte greu, pentru că addicts sunt unlikable, mereu vor căuta calea ușoară pentru ei, în detrimentul a orice. O zic cu simpatie, best characters are addicts: atunci când sunt redați bine, vorbesc despre un egoism pe care restul lumii reușește să și-l țină în lesă pentru că prețuiesc ceilalți oameni un pic mai mult. Tot din egoism.
Autoarea însă nu pare că-și propune să scrie vreun tratat despre alcoolism, așa că nu e DNR. De asemenea, își dă timp să ne explice ce trece prin capul personajului, și acțiunea are sens și e chiar interesantă.
Deși nu sunt de acord cu tema și parabola de broșură antidroguri (drogurile chiar nu ajută pe nimeni, că dacă da, erau pe eMag, n-avem nicio problemă să vindem chestii care funcționează), apreciez că ce se încearcă aici e ca fix atunci când făcea ceva interzis de părinți îi moare familia (încă nu știu câți membri exact, ar fi fost prima mea întrebare: "Și Ion?! Și Gigi?! O nu, nu Mihăiță!!!!") Consider că mesajul e competent redat și pus într-o scenă, cap-coadă. M-am legat de dialog, dar știu cum e să vrei să ajungi cât mai repede la subiect.
De aia am zis de scenă în sine, că în momentul în care știi ce vrei să faci acolo, schimbările se fac ușor și doar editând un pic dialogul ai o scenă mai bună care zice același lucru. Apoi descrii și decorul mai bine, etc. Schița e importantă. Să știi ce vrei. De aia începeți cu prolog, ăștia noi (iarăși nu mai este despre autoare, că nu știu cât e de nouă) că încet-încet ajungi la ceea ce face prologul (dar de fapt ar trebui să facă toate scenele din carte): trebuie sa zici ceva, cu un scop literar, într-un mod concis și care să fie relevant la plot și la personaje.
Again, asta e general, de aia când unii încalcă reguli bine le dau speranțe altora. Și ce-i drept, dacă nu faci, nici nu știi dacă te pricepi.
Să ne întoarcem la carte.
Multe "greșeli de începător" gen prolog, pe deasupra la altă persoană decât capitolul unu, însă nimic grav și nemaivăzut. Nu e o greșeală în sine să ai multe artificii literare și arată măiestrie când reușești, întrebarea e de ce e nevoie fix în cartea aia și fix acolo, și când începi să ți-o pui, începi să mai reduci din ele.
Am trecut de prolog. As zice chiar că deși se putea fără sau denumi capitolul unu, nu e chiar nenecesar din cauză că e de sine stătător și e prezentat un moment important, care pornește totul, legat de titlu. Să zicem că cineva fericit că scrie asta ar face (God knows I did).
Am ajuns la DNR, Capitolul unu:
Propoziția în sine e ok, și dacă așa începea cartea nu era problemă.
Problema e POV change.
Să vă explic: e voie să aduceți noi personaje, să vă jucați cu perspectiva, să aduceți prolog. Cascadă de metafore. Fiecare cu ce-i place.
Însă dacă am avut îndoieli de cum ai prezentat emoția la persoana a treia (gen un shot de alcool >>>>> moartea părinților), mi-a fost teamă să mă avânt să citesc tot aia, doar că la persoana unu.
Vezi tu, la persoana întâi, e greu cu emoția. Nu mai scapi cu "îi curgeau lacrimile pe față" (nu e citat din autoare, deci iar general). Acolo chiar tre'să bagi (back to the author).
Prologul nu m-a convins că te-ai concentrat pe asta conștient încât să mă risc (sau că ți-ai propus asta), însă mă poți sumona/certa/ask for a second opinion whenever.
Am cam dat-o în bălării și sunteți liberi să mă contraziceți, chiar mă interesează ce credeți.
Să vedem ce mai am în listă!