Dacă o să mai aud un singur claxon venit de la fratele meu - care e minunat, de altfel - s-ar putea să explodez de nervi fără ca măcar să îi fii văzut fața profesoarei mele de matematică, iar fața ei e cel mai iritant lucru existent la o oră atât de matinală.
Când aud următorul claxon, strâng din dinți și îmi arunc prea recalcitrant telefonul în pat. În câțiva pași grăbiți, plus alte câteva mișcări, deschid fereastra camerei mele și îmi scot capul pe geam.
"Nu mai claxona, idiotule! Acum cobor!" După ce am strigat cât de tare am putut, ignorând faptul că vecinii mei ar putea crede că m-am țicnit de tot, mi-am băgat capul înapoi și am închis fereastra. Bine, nu că o astfel de scenă ar fi ceva nou pentru familia Denzel, dar... să spunem că niciodată nu știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de familia mea.
Îmi arunc geanta pe umăr și îmi iau telefonul pe care l-am aruncat prin pat, trezindu-mă cu alte zece mesaje primite de la Samantha. Imediat ce i-am citit numele, mi-am dat, din instinct, ochii peste cap.
Samantha: O să vii azi la școală?
Samantha: ???
Samantha: Amos, răspunde-mi, iubitule...
Samantha: Încă ești supărat? Am crezut că am lămurit deja.
Samantha: Te rog răspunde!! Sau vino la școală!! Nu mă simt bine deloc.
M-am oprit din a-i citi mesajele pentru simplul fapt că pot deja anticipa ce o să văd în ele. Aceleași lucruri repetate în neștire atunci când ne certăm. Eu și Samantha formăm un cuplu de câteva luni, dar o cunosc de mai bine de un an. În aceste câteva luni ne-am certat mai mult decât mi-ar fi stat mie în putință să mă cert cu cineva într-un timp atât de scurt. O plac, dar uneori mă enervează prea tare, însă n-aș vrea să mă despart de ea. Probabil motivul principal pentru care nu vreau să mă despart de ea este că frații mei - inclusiv verișorii mei - mi-au spus de la început că mai mult de o lună nu o să meargă, iar eu am un orgoliu prea mare ca să le pot da satisfacția că au avut dreptate.
"Amos, cine tot claxonează afară?" Mama mă întreabă privindu-mă peste ochelarii săi. Muncește, din nou. Știu asta pentru că poartă ochelari numai atunci când desenează schițe și proiecte pentru clienții ei, și nu sunt deloc puțini luând în considerare că mama este unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți din Seattle.
"Matthias, cine altcineva să fie atât de prost să facă asta?" Îi răspund răutăcios, așteptând încă de dinainte să termin propoziția ca mama să îmi atragă atenția.
"Amos! Încetează. Nu îl mai face prost pe fratele tău. Și aranjază-ți cravata... Dumnezeule, trebuie să îți spun asta în fiecare dimineață?" Îmi dau ochii peste cap mintal, așteptând să vină salvarea: tata.
"Mia, scumpa mea, lasă băiatul să își dea seama de unul singur când e ridicol." Mă uit la el mușcând dintr-un măr, iar tata îmi rânjește și îmi face cu ochiul atunci când mama doar își clatină capul și mă lasă în pace. Salvat de tata încă o zi din acești 17 ani ai mei: bifat.
Imediat ce îmi amintesc că Matthias mă așteaptă afară de ceva vreme, arunc mărul început în coșul de gunoi și merg să o sărut rapid pe mama pe frunte.
"Ești frumoasă și atunci când mă cerți, mamă!" Încep să râd, împreună cu ea, trecându-mi rapid degetele peste părul său roșcat aprins. Mă simt mândru că atât eu, cât și sora mea geamănă, Abigail, am moștenit culoarea părului mamei. E un roșcat-portocaliu, care strălucește în lumina soarelui. Iar culoarea ochilor... ei bine, nu știu de la cine am moștenit-o, fiindcă ambii mei părinți au ochii verzi intenși.
Pe lângă mine și Abigail, Matthias e foarte diferit. Este brunet închis, exact ca tata, dar ochii lui duc o luptă între verde și albastru. În schimb, amândoi avem trăsături amestecate.
"Of, Amos, oare când o să te lași de prostii!" Mama mă tachinează, făcând schimburi de priviri cu tata.
"Adios!" Le spun ieșind pe ușa casei.
Fața lui Matthias mă înjură și nici măcar nu și-a deschis gura, doar mă privește pătrunzător până ajung pe locul pasagerului. Abby își butonează telefonul pe bancheta din spate, încercând să ne ignore pe cât îi e posibil.
"Era și cazul." Mi-a reproșat instant, accelerând ca să îmi demonstreze cât de iritat este. Nimic nou pentru mine.
"Mai taci." Îmi dau ochii peste cap și îmi deschid din nou telefonul, dar regret imediat ce văd un alt mesaj din partea Samanthei.
"Schimbă melodia." Abby îi spune lui Matthias pe un glas smiorcăit. Îmi mănâncă câteva un neuron de fiecare dată când se smiorcăie în felul ăsta.
"Mă lași cu prostiile tale de melodii? Pe alea le asculți tu la căști, de una singură, nu în mașina mea." Matthias îi comentează înapoi, în timp ce eu încerc să mă decid de partea cui să fiu ca să știu pe cine să enervez. Dar primesc un alt mesaj de la Samantha și îmi distruge orice chef de a-mi enerva frații.
"Amos, schimb-o!" Cere ajutor din partea mea, doar ca să își încerce norocul.
"Las-o, Abby, data viitoare." Îi răspund imparțial, iar ea se bosumflă punându-și mâinile în sân și mormăind ceva - cel mai probabil lucruri neprietenoase la adresa mea și a lui Matthias.
Când Matthias ajunge în fața casei verișorilor noștri, nici nu e nevoit să claxoneze căci ușa casei s-a deschis imediat și a ieșit Ares alergând prea bine dispus spre mașină.
"Pe ăsta ce l-a mai apucat?" Spun eu, uitându-mă la blondul preafericit ca la felul 16.
"Cine știe." Matthias se uită la el la fel, iar apoi privirea ne cade pe Sierra, sora lui Ares, care iese mai puțin bine dispusă din casă.
"Salutare! Ce-s cu fețele astea? Matt, schimbă muzica." Ares începe să vorbească prea mult și prea repede și nici n-a intrat bine în mașină.
"Nu schimb nicio muzică." Matthias răspunde iritat.
"Ai fumat ceva?" Îl întreb pe Ares, zâmbind în colțul gurii.
"Azi nu, Amos, azi nu..." Mă bate pe umăr și își presează buzele ironizând, iar eu nu pot să nu râd de el. În sfârșit mai destinde cineva atmosfera.
"Bună." Sierra intră în mașină și trântește portiera.
"Ți-a trântit portiera, ce ai de gând să îi faci?" Ares încearcă să pornească un conflict între Matthias și sora lui doar ca să se amuze pe seama lor.
"Ares, poți să taci pentru câteva secunde? Nu te mai suport." Abby își masează tâmplele, oftând exasperată.
"Tu te plângi, Abby? Măcar nu ești obligată să trăiești cu el." Sierra îi răspunde, iar Ares începe să se strâmbe și să o imite în batjocură pe Sierra. Îmi vine să râd și în același timp să plâng din cauza haosului care se desfășoară în fiecare dimineață în drum spre școală.
"De parcă eu n-aș trăi cu doi clovni." Abby pufnește și începe să râdă pofticios de spusele ei.
"Ai auzit ce a zis?" Îl întreb pe Matthias dramatizând situația, ia el pune frână în mijlocul șoselei.
"Dă-te jos din mașină, Abby." Îi spune, iar eu încep să râd incontrolabil. Matthias își păstrează o față serioasă, cât mai poate să se abțină, cel puțin, pentru că Ares tocmai își desfășoară râsul său colorat.
"Dacă mă dai jos din mașină o să îi spun tatei că ți-ai vândut ceasul de Crăciun ca să plătești amenda." Abby îl amenință cu cea mai mare trădare posibilă. Am jurat solemn toți cinci că părinții noștri nu trebuie să afle niciodată despre amenda aia. Matthias uneori uită că geamăna mea se poate transforma într-un șarpe cu clopoței.
"Ești ca și mort." Ares continuă să râdă.
"N-ai îndrăzni." Matthias își îngustează ochii.
"Pornește mașina, te înjură oamenii și mai primești o amendă!" Sierra se răstește către Matthias, iar el accelerează din nou privind-o pe șatenă prin oglinda retrovizoare.
"Ce oră avem, Abby?" O întreb, întorcându-mi ușor capul spre ea.
"De când îți pasă?" Își arcuiește o sprânceană și îmi lasă întrebarea în aer.
"Vreau să știu de la ce oră chiulesc." Râd ușor în timp ce Ares se preface mirat.
"Iar chiulești de la prima oră?" Matthias mă întreabă de parcă el n-avea deja de gând să facă asta.
"Se duce să facă schimb de salivă cu Samantha." Ares continuă să facă mișto.
"Ești scârbos, Ares, taci." Sierra se strâmbă.
"Ce păcat că s-au certat iar." Abby dă din casă, iar eu îi arunc niște priviri ucigătoare.
"V-ați certat?" Matthias deja râde.
"Or să se despartă!" Ares pare încântat de idee, la fel ca toți ceilalți, de altfel.
"Nu - vă - mai - suport." A venit rândul meu să îmi masez tâmplele.
"Matt, dă-l afară din mașină!" Ares îl bate pe umăr pe fratele meu. Se amuză atât de tare când sâcâie oamenii intenționat.
"Nu oprii mașina!" Sierra strigă din nou către Matthias, exasperată de tot ce o înconjoară.
O altă dimineață minunată petrecută în familie, îmi spun în gând.
Telefonul meu nu se oprește din a vibra, și nici măcar nu mai trebuie să verific pentru că deja sunt convins că e tot Samantha. Niciodată nu știe când să se oprească și nici când să înceapă. Ca să mă scutesc de alte sute de mesaje, îi dau unul înapoi anunțând-o că nu am de gând să merg la prima oră, dar voi fi prezent la următoarele.
După ce ridic ochii din telefon, privirea îmi cade pe liceul nostru, Royal Youth High School, strălucind în toată spelndoarea pentru încă o dimineață, în timp ce elevii se plimbă prin fața ei în uniformele verzi, agitați ca întotdeauna. Iar, pe partea cealaltă a liceului nostru, se află Lincoln High School, împreună cu elevii săi și uniformele lor de un maro depresiv.
"Iar se iau la ceartă ăștia." Matthias spune, pe un ton neutru, căutând un loc în parcarea privată a liceului.
Prin ăștia vrea să spună elevi care aparțin liceului nostru și elevi care aparțin liceului Lincoln. Nu m-ar putea surprinde nimic în legătură cu astfel de certuri, pentru că dușmănia dintre liceele noastre există de la începutul începutului. Întotdeauna au existat conflicte între noi, dar asta pentru că Lincolnii au impresia că noi vrem să părem superiori, iar Royalii sunt prea superiori lor ca să își pună măcar problema.
Norocul fiecărui liceu este că am impus câteva limite, reguli și margini, altfel e prea posibil să fii început până acum un război. Nu că nu am duce, impropiu spus război, dar îl ducem într-o liniște care stă să izbucnească cu fiecare zi care trece.
Mă dau jos din mașină, urmat de ceilalți patru și îi dau o privire școlii încercând să mă decid ce am de gând să fac: să stau la prima oră sau să chiulesc, din nou.
"Ares, vi cu mine? În Applebee's?" Îmi încerc norocul la el, știind prea bine cât de mult îl tentează ideea.
"Scuze, frate, a zis mama că dacă îmi mai fac o absență nu îmi cumpără nicio mașină. A zis asta și nici măcar nu-mi știe toate absențele, numai câteva." Își presează buzele una de alta, lăsându-mă baltă.
"Stai liniștit că nici el nu e prea departe de tine, norocul lui că mama n-a aflat încă. Abia aștept să afle și să asist la spectacol." Matthias râde malefic, însă eu încerc să îl ignor și îl caut în agendă pe prietenul meu Alex care nu m-ar lăsa niciodată la greu, mai ales când vine vorba de chiulit.
Ares era singurul meu sprijin în familia asta. Sierra și Abby sunt prea speriate ca să chiulească măcar o dată în viața lor, iar Matthias este în ultimul an și nu poate lipsi din cauza examenelor finale. Iar eu... ei bine, eu sunt lăsat de izbeliște.
Îmi iau la revedere de la cei doi și mă îndrept - vorbind la telefon cu Alex - spre localul tatălui meu, care, din fericire, este la numai câteva minute distanță de liceul meu. Poate nu e cea mai strălucită alegere să vin tocmai în localul tatălui meu, având în vedere că șansele sunt mai mari să mă prindă chiulind de la ore, dar nu-mi este teamă de el, ci de mama. Dar în același timp sunt sceptic și în privința lui pentru că dacă ar afla despre sutele mele de absențe, nu ar minți-o niciodată pe mama și i-ar spune în următoarea secundă.
Închid convorbirea telefonică, mulțumit că Alex nu m-a refuzat și a acceptat cu entuziasm să îi fac cinste cu ceva de băut în Applebee's. Deschid îngândurat ușa localului, trăgând în direcția mea, iar la ora aceasta așa devreme mirosul de cafea domină înăuntru.
Mă învârt în jur câteva clipe, căutând o masă liberă și tocmai când o zărisem, mă întorc așa brusc și neatent încât dau peste cineva. În următoarea secundă, zgomotul cioburilor care s-au spart de podea încep deja să îmi provoace o migrenă, realizând ce am provocat.
"Oh, nu, nu, nu! Ce ai făcut?" Fata, care aparent lucrează aici, se apleacă agitată spre tot dezastrul de pe jos și culege cioburile cănii cu ceai, mormăind în continuu.
"Ai grijă, te vei tăia în felul ăsta." Îi spun pentru simplul fapt că e tare agitată și ia cioburile de pe jos fără niciun fel de atenție. Pe lângă faptul că am dat peste ea, n-aș vrea să se și rănească și să mă blesteme toată viața.
"Nu-mi pasă! Trebuie să strâng rapid, altfel șeful meu o să mă dea afară... O să mă dea afară, ceaiul ăsta era pentru el. Mi-a spus că e foarte grăbit și are nevoie de el în câteva minute. Înțelegi ce ai făcut? O să mă dea afară." Vorbește atât de mult, pe un ton ștrangulat, încât pentru câteva secunde am avut impresia că are un atac de panică. "Agh!" S-a tăiat.
"Ți-am spus eu." Stând pe vine, îi prind mâna la care s-a accidentat și o opresc din a mai culege cioburile de pe jos. "Liniștește-te, nimeni nu o să te dea afară." Adaug eu, și în sfârșit fata și-a ridicat ochii spre mine.
Ochii săi sunt căprui, dar atât de senini și lucioși încât sunt aproape uimit de faptul că era să mă pierd în detaliile unui simplu maro ca al ei. Exprimă atât de multe emoții în acest moment încât i-am surprins buza tremurând ușor în timp ce mă privește.
"Nu, tu nu înțelegi... e șeful meu și..."
"Am înțeles." O întrerup pe un ton neutru, ajutând-o să se ridice înapoi în picioare. "Peter, vino și strânge dezastrul ăsta, te rog, și pregătește altul." Îi spun unui alt lucrător de aici, pe care îl cunosc de o veșnicie, iar acesta se conformează imediat.
Fata aceasta cu ochi mari și căprui mă privește mai confuză ca niciodată, dar nu îndrăznește să îmi spună ceva.
"Haide, să-ți bandajăm tăietura asta până nu se infectează." Zic, trăgând-o ușor după mine până în zona permisă numai angajaților, acolo unde știu că există o trusă de prim ajutor.
"Cine ești?" Mă întreabă într-un final, de parcă abia acum și-a regăsit puterea. Iau trusa de prim ajutor și după ce îi dau o privire, zâmbind ștrengărește, scot bandajele.
"Sunt Amos." Mă prezint, începând să îi dezinfecteze locul în care s-a tăiat, făcând-o să sâsâie din cauza usturăturii. "Tu cum te numești?"
"Întrebarea mea nu a fost asta. Voiam să spun, cine ești? Adică de unde îl cunoști pe Peter și de ce ai dreptul să intri aici? Și de ce mă ajuți în momentul de față? Pot să mă bandajez și singură." Își trage degetul din strânsoarea mea.
"Deci cum te numeai?" Îi ignor toate întrebările fiindcă nu am chef să îi răspund la niciuna, iar faptul că nu vrea să îmi spună numele ei, mă face și mai mult să vreau să știu. "Nu pot să îți răspund la atâtea întrebări despre mine când nici măcar nu îți știu numele." Nu mă uit la ea, privesc strict rana și bandajele mele, dar îi simt ochii curioși asupra mea, îi simt cum mă analizează.
"Thiara, așa mă numesc." Îmi păstrez o față pozitivă, dar neutră, ca să nu își dea seama de faptul că sunt foarte impresionat de felul în care numele său se potrivește prea bine cu chipul ei. "Deci?" Insistă, păstrându-și o tonalitate timidă. Își suflă o șuviță rebelă și castanie care a ieșit din cocul său dezordonat și așteaptă un răspuns categoric din partea mea.
"Păi tatăl meu e cel de care te îngrijoreai tu mai devreme că te va concedia. Sunt sigur că asta îți răspunde la toate întrebările." Îmi scutur umerii degajat, prefăcându-mă că nu-i văd uimirea de pe față și aproape termin de bandajat tăietura.
"Tatăl tău?" Înghite în sec, dar se silește să își ascundă șocul atunci când îmi mut privirea în ochii săi. "Îmi cer scuze, n-am știut că tu..."
"Nu, nu-ți cere scuze, eu nu-s tata. Plus, e vina mea, oricum." După ce am spus ultima propoziție, m-am mușcat intenționat de limbă. Tocmai i-am recunoscut cuiva că a fost vina mea? Revino-ți în fire.
"Mulțumesc." Îmi spune după ce îi termin de bandajat degetul și îmi zâmbește, dar eu nu-i răspund cu nimic înapoi, ci strâng lucrurile pe care le-am scos adineauri din trusa de prim ajutor.
Când m-am întors cu fața spre ea și dau să îi spun ceva, aud de pe hol vocea nervoasă a tatei apropiindu-se tot mai mult de camera în care noi ne aflăm. Inima mi s-a oprit în loc preț de câteva secunde, până m-am dezmeticit și i-am prins, pentru a doua oară pe ziua de azi, mâna Thiarei și am tras-o în spatele ușii.
"Amo..." Thiara dă să spună, dar îi astup gura cu cealaltă mână, mărindu-mi ochii înaintea ei în semn să tacă și, dacă ar putea fi posibil, să respire mai încet.
"Nu, Peter, am cerut ceai, nu cafea. Și unde-i fata asta nouă? I-am cerut ceai acum un sfert de oră nenorocită! Nu mai pot să mă bazez pe nimeni aici..." Îl aud pe tata oprindu-se chiar în fața ușii, îmi dau seama după cât de clar îi pot auzi.
Îmi strâng ochii iritat la maxim. Dacă tata mă prinde și îi spune mamei, o încurc rău de tot. Iar apoi, mai mult ca sigur Thiara o să o încurce din cauza mea. Tata e prea fixist cu angajații lui, iar seriozitatea e cea mai importantă pentru el. S-ar putea să o considere neserioasă pe Thiara și nu-mi doresc să cauzez probleme unei persoane pe care nici măcar nu o cunosc.
Când îmi deschid ochii, o privesc pe Thiara. Ce altceva aș putea să privesc când fețele noastre sunt aproape lipite? La fel și corpurile noastre, sunt lipite de tot, fără pic de spațiu, iar faptul că îi simt sânii apăsați de pieptul meu îmi distrage atenția și nu e bine deloc. Mâinile sale mici tremură emotiv deasupra umerilor mei unde sunt poziționate, în timp ce mâinile mele se odihnesc pe șoldurile ei pentru că nu știu unde să le țin în acest moment, când am impresia că orice mișcare s-ar putea să îmi fie auzită sau văzută.
"Domnule Denzel, veniți repede, a ajuns contabilul dumneavoastră." O altă voce feminină, probabil altă angajată, îi spune tatălui meu. El bolborosește ceva, nu știu dacă gândește cu voce tare sau îi vorbește lui Peter, dar partea bună este că îi aud pași depărtându-se de locul în care eu și Thiara ne ascundem.
Dau afară o cantitate uriașă de aer pe care am ținut-o în plămâni, în timp ce Thiara se trage din brațele mele, teoretic spus.
"Ce a fost asta?" Mă întreabă ea nedumerită, cu ochii crispați.
"Nimic." Răspund scurt.
"Cum adică nimic? Ai fost..."
"Am zis nimic." O întrerup ușor aspru. "Eu n-am fost azi aici, ok? Nu m-ai văzut." Devine din ce în ce mai confuză pe minut ce trece. Oftez și îmi trec degetele prin păr, și cu o ultimă privire dată în direcția ei, mă răsucesc pe călcâie și plec de lângă ea.
"Stai!" Strigă în urma mea. "Amos!"
"Ce?" Mă întorc, ridicându-mi o sprânceană. Aștept să îi aud răspunsul, ușor sâcâit de faptul că mă face să aștept, dar nu-mi spune nimic. Înghite în sec, studiind câteva clipe expresiile mele faciale, iar apoi ridică din umeri.
"Nimic." Răspunde neutru, luându-și privirea de la mine. Mă încrunt și mai iritat decât eram înainte, și deși știu că voia să îmi spună ceva și a renunțat, nu îi mai spun absolut nimic, ci repet gesturile de mai devreme și plec.
Mă uit în stânga și în dreapta, asigurându-mă ca tata nu e aici, și nu îl văd, probabil e în biroul său. Azi nu trebuia să vină în Applebee's-ul din zona asta. Am încurcat din nou zilele?
E a doua oară când mi se întâmplă asta, iar data trecută am jurat că nu o să mi se mai întâmple niciodată. Nu știu cum am reușit să pățesc asta din nou...
"Amos, pe unde naiba ai fost? Te aște..."
"Taci, taci, taci!" Nici măcar nu l-am văzut pe Alex venind spre mine. Îi fac imediat semn să tacă, fără să îmi pese că oamenii încep să se holbeze.
"Ești nebun? Ce ai?" Alex vorbește la fel de tare, distrăgând atenția din toate părțile, iar mie îmi vine să îl pocnesc. Îi pun mâna pe gură, exact ca Thiarei, și încep să îl trag spre ieșirea din local.
"Am zis să taci." Îi spun apăsat. Trag de mânerul localului, și când ieșim, îi dau drumul și îi iau mâna de la gură.
"Doamne apără și păzește... ai înnebunit de tot? Ai băut iar? Ți-am mai zis că nu e ok să bei înainte de școală." Alex mai are puțin și își face cruci, mergând amândoi pe drumul care duce spre un parc din apropiere.
"N-am băut!" Îl contrazic. "Era să mă prindă tata."
"Iar?"
"Da. Și tu aproape m-ai dat de gol."
"Ah, da, sigur, e vina mea! Iartă-mă că nu sunt Harry Potter să fac o magie și să îți citesc ție gândurile."
Se rățoiește la mine, iar eu mă rățoiesc înapoi imitându-l. După ce începe să râdă, încep să râd și eu, și niciunul nu mai spune nimic, de parcă am căzut pe gânduri.
Sunt sustras dintre gândurile mele atunci când îmi aud telefonul sunând în buzunar. Îl scot și citesc numele apelantului. Samantha. Îmi trag buza între dinți imediat, și dintr-o cauză necunoscută îmi zboară gândul la acea fată, Thiara, și încep să mă simt vinovat față de Samantha. De ce naiba să mă simt vinovat? N-am făcut absolut nimic.